”Femei răspântii imprevizibile. Roman-grafitti”, de Constantin Abăluță
Editura Cartea Românească, București, 2015, 248 p.
Delirul bine-temperat, de tip suprarealist, își regăsește la Constantin Abăluță verva știută din prozele anterioare, și în special din volumul Viața în 3 litere (2012), imaginare destine și povești pornind de la cele trei litere ale numerelor de înmatriculare ale mașinilor. Un cuvânt-înainte explică mia acestui volum: „vis cu mine însumi atunci când eram altcineva; jurnal cu omisiuni”. Și, dacă în volumul precedent sumarul era alcătuit din numere de mașini (plăcuțele de înmatriculare), uneori cu câte o paranteză explicativă, în acest volum contează cele douăsprezece nume proprii, pe identitatea cărora este construită o poveste: Geta, Ioana, Mirela, Carmen, Olga, Podolac, Miți, Andreea, domana Vartan, Chloe, Lizica, Rita.
Abăluță, precum orice poet, reia deci din textele și temele sale predilecte în noile volume; așa se întâmplă cu „Carmen (Mă mărit cu Lambru. De astăzi vin la tine când vreau)”, care, în cartea din 2012, poartă numele sec de „B 15 VAL”, însoțit de aceeași paranteză explicativă. Un exemplu este și Zotobilciurescu Olga din Viața în 3 litere, care devine Chloe Mântuleasa în acest volum; în rest, toate datele sunt păstrate: nume ale amanților, preocupări ș.a., cu excepția unor modificări stilistice ; povestirea „Chloe” mai este alcătuită și dintr-o altă piesă din citatul volum: „AOE – SWN (dialogul celor două cenuși)”, parabolă a dragostei trăite la cea mai mare viteză posibilă. În fond, chiar în Femei răspântii imprevizibile aranjamentele onomastice sunt la ordinea zilei, personajele continuând o poveste sau alta sub alt nume, revelat cu parcimonie de autor, stabilindu-se astfel corelații între narațiuni și construindu-se un roman, o lume aparte, de tip suprarealist, în stilul inconfundabil al lui Abăluță. De pildă, „Lizica (Doamna Armbuster D. Kunze)” se revelează a fi, de fapt, „Ioana (spaima de stafii)”, dar la o altă vârstă.
Mai mult, și personajele împrumută din capriciile autorului (povestitorului); ele au fantezii onomastice: unele au un nume pentru serviciu și altul pentru starea civilă, de acasă; altora tatăl sau vreun iubit mai posesiv le impune un nume față de vecini și alt nume față de alții (cum este cazul Ioanei, pe care o chema de fapt Lizica…, din povestirile amintite mai sus).
Excentricul în descendența Grigore Cugler, mai degrabă decât în cea a lui Mircea Horia Simionescu, este specialitatea autorului, care naște personaje și le abandonează aparent aleatoriu; de exemplu, „doamna Vartan”. Biografia ei spune: „Înainte să se aciuiască la ferma lor, ani de zile doamna Vartan a avut un post de contabilă la grădin ornitologică din Malibu. În tinerețe fusese Miss România, studiase pianul și bel canto și acolo, în Malibu, înconjurată de sute de specii, începuse încet-încet, mai în glumă mai în serios, să imite trilurile păsărilor.” Este semnificativ că acest venerabil personaj (în vârstă), caracterizat printr-o gheată ortopedică, a dispărut din liniștita sa casă de pe strada Modernă pur și simplu, ca un obiect, după cum comentează cineva ; apa de ploaie ce umplea gheata ortopedică, descoperită din întâmplare în grădina casei, este un neîndoios simbol al morții, al trecerii timpului. Dar iată că, spre sfârșitul volumului, doamna Vartan revine, așa cum avertizase de altminteri și povestitorul, în deschiderea acestui adevărat roman.
Colecție de urmuzianisme (erotismul e doar un pretext mai degrabă editorial), volumul lui Abăluță ne oferă numeroase momente speciale:
- scenă erotică se poate consuma într-un cavou cu ușă de bronz, „impozantă construcție cu trei laturi de sticlă, un fundal de marmoră roșcată și o splendidă statuie din marmoră albă reprezentând o doamnă elegantă ce duce în lesă un ogar
- „Podolac (un cor de femei)”, arată viața unui fante, Mirel Podolac, autor de poeme suficient de cunoscute pentru a fi incluse în jocurile rebus; când îi moare iubita, bea câte un ceai dintr-un bol după care îl sparge, aruncându-l peste umăr, aproape așa cum îi lăsase acesta scris
- sacoșele cu excremente animale pe care le extrage Lizica Dondroe din apartamentele excentricului ei soț, Armbruster D. Kunze
- un iepure alb cu cornițe, făcut cadou între iubiți
- trafic de droguri în România comunistă, ascunse în busturi de-ale lui Ceaușescu
Lumea lui Abăluță este inevitabil legată de limbaj; personajele și excentricitățile lor trăiesc printr-o focalizare de tip lingvistic, mai mult sau mai puțin evidentă, cum ar fi următorul fragment în care substantivul coarne spune destule: „Era nostim să vezi un moș ducând pe lângă el, la pas, o bicicletă pe care era fixat un coș metalic de autoservire în care stătea chincită o capră. Din când în când moșul se oprea, sprijinea coarnele bicicletei în piept și, cu o mână, scărpina capra între coarne.”
Este, în fond o lume ce adună mai multe straturi cronologice : fabrica Feroemail (unicul nume pentru industria feroasă și casnică din vremea Românie comuniste), o Gară de Nord cu copii ai nimănui și cu bancnote de o mie, fotografia digitală (care este răsfoită – sugestie a materialității), toate acestea creează aceeași impresie de amestec al epocilor, imposibil de separat, precum în Viața în 3 litere.
