”Potențialul erotic al soției mele”, de David Foenkinos
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2017
Traducere din franceză de Dan Rădulescu
Moto: ”Era în ea un nu-știu-ce nemaipomenit de erotic. Brigitte spăla geamurile ca nimeni altcineva.” (pag. 166)
Într-o prezentare de pe coperta a patra, luată de pe Le Figaro, se spune că David Foenkinos este un ”romancier supradotat, autor de texte bizare și burlești”. Despre supradotat nu pot să mă pronunț după doar o carte, dar romanul ”Potențialul erotic al soției mele” este și bizar, și burlesc, este un adevărat mecanism de a face să te simți bine. Dacă trecem peste povestea propriu-zisă, despre care o să vă spun câteva cuvinte mai jos, vom descoperi multă ironie, sarcasm, o absolută atitudine senină asupra vieții și întâmplărilor ei, francezul Foenkinos făcând aici o adevărată desfășurare de forțe în privința umorului, un haz de necaz teribil atât asupra condițiilor vieții plină de lentoare din propria sa țară, dar împrumutând din loc în loc și mostre de umor britanic.
Dar despre ce este vorba, dacă tot am lăudat romanul până acum? Hector este un cetățean respectabil și, așa cum începe romanul, ”avea o figură de erou”. Cu excepția unei pasiuni despre care nu știm inițial prea multe, este omul obișnuit și monoton al societății contemporane, cel care muncește, vorbește și nu iese în evidență cu absolut nimic. Numai că pasiunea îl roade și aflăm că aceasta este motivul pentru care ia decizia să se sinucidă: este un colecționar avid și nestatornic, fascinat de obiectele sale, cu inima bătându-i nebunește ”în ritmul descoperirilor”. Ultima ispravă, pierderea în finală a unui concurs de insigne valoroase (Nixonul său părea imbatabil, dar a fost înfrânt de o pseudo-insignă cu Beatles), îl duce în apropierea sinuciderii, dar scapă miraculos.
De altfel, cam tot romanul se construiește pe această patimă a colecționatului de obiecte și nu numai. Neavând niciodată un astfel de hobby, dar pasionat fiind de la distanță, am fost cu toate acestea uimit de nebuniile imaginate de scriitor, care îl pune pe Hector să meargă la întruniri ale Colecționarilor Anonimi (haha!), dar ne și povestește de câteva dintre colecțiile sale sau ale prietenilor săi, precum jucăriile Kinder, firele de păr ale femeilor, țepușe din plastic pentru aperitive, boabe de fasole sau etichetele de brânzeturi. Ba chiar, într-o enumerare, aflăm chiar și despre ”zgomotele de la cinci dimineața” sau ”clipele petrecute cu tine”:
”Povesti cum întreaga lui viață nu fusese decât o înlănțuire absurdă de colecții absurde. Mărturisirea îl ușură, dar mult mai puțin decât faptul de a-i asculta pe ceilalți. Scopul reuniunilor anonime consta tocmai în a nu te mai simți izolat. Vindecarea deveni posibilă îndată ce constatai suferința celorlalți. Asta era și ciudățenia tuturor acestor întâlniri: ceea ce părea a fi culmea întrajutorării era activitatea cea mai egoistă cu putință.” (pag. 43)
Totul se schimbă atunci când merge să studieze la bibliotecă totul despre America (scuza lui pentru spitalizarea de după tentativa de sinucidere a fost că era într-o călătorie peste ocean) și o întâlnește pe Brigitte, pe care o idolatrizează imediat, considerând că pasiunea sa se poate sfârși aici, nimic nu ar putea în starea iubirii, transformată în căsătorie. De altfel, în primele săptămâni, luni, Hector pare extaziat și pare că forma severă a colecționitei a trecut pentru totdeauna, iar forma Brigittei, nopțile încinse (și neapărat întunecate) ale iubirii fizice, convorbirile cu ea, cu părinții și rudele au acaparat tot trecutul întunecat:
”Nu exista nici o altă Brigitte ca a lui, și căzând în adorație în fața unui obiect unic, obiectul iubirii lui, se lipsea de nevoia lui de acumulare. Se pot colecționa femei, dar nu poți colecționa femeia pe care o iubești. Pasiunea lui pentru Brigitte nu se putea reduplica.” (pag. 84)
La un moment dat însă, are o revelație: în timp ce el citește ziarul pe canapeaua din living, Brigitte șterge geamurile. Curbele ei, pulpele dezvăluite, mișcarea pe care o face pe scărița unde este urcată îi provoacă și reveria, dar o stare de excitație din care nu mai poate ieși. Cum să facă să o determine să șteargă mai des geamurile, ca să o vadă tot timpul? Răspuns: murdărește el însuși ferestrele. Cum să vadă această acțiune sublimă când pleacă de acasă? Răspuns: instalează el însuși o cameră video, ca să vadă reluările. Cum să îi determine pe prieteni să-l înțeleagă? Răspuns: O pune pe Brigitte să șteargă și geamurile acestora. Toate acestea și multe altele îl îndreptățesc pe Hector să se considere din nou dependent de ceva, redevine colecționarul obsedat de altădată:
”Colecționez momentele când soția mea spală geamurile.” Hector repetă de o sută douăsprezece ori această frază. sudoarea, frenezia, colecționa un moment al soției sale. Iarăși și iarăși, șocul evidenței. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât avea mai multă poftă de o mică spălare a geamului; era deja dependent.” (pag. 100)
Cartea nu este însă doar despre Hector și Brigitte, este și o carte despre moravurile societății în general și ale celei franceze în special. Descoperim aici părinții protectori, de care nu mai poți scăpa niciodată (supa mamei este de pomină), prietenii apropiați și încornorați sau idolatrizarea excesivă a sportivilor de succes din familie. Peste tot, multă ironie și este de apreciat talentul lui David Foenkinos de a face un twist la aproape fiecare paragraf pentru a aduce zâmbetul pe chipul cititorului. Nu pare neapărat o calitate de menționat într-o recenzie serioasă, dar ”Potențialul erotic al soției mele” este o carte superdistractivă, pornind de la titlu (imediat ce am postat coperta pe Facebook, am stârnit oarece comentarii ironic-subtile și condescendente) și până la surpriza din ultimele pagini, când Brigitte așteaptă primul copil-colecție al cuplului. Așadar, dacă romanul ăsta e tipic Foenkinos, atunci trebuie să-i căutăm obligatoriu și celelalte cărți!
