„Dante. Divina Comedie povestită pentru copii”, de Corina Anton
Ilustrații de Mihail Coșulețu
Editura Humanitas Junior, București, 2021
Dante, un musafir excentric și perimat sau, dimpotrivă, oglinda limpede în care trebuie să privim
„…oare cine mă va citi pe mine? Oare fac bine că spun toate lucrurile acestea? Oare nu sunt prea amare sau prea dure? Poate că povestea mea e prea greu de citit sau prea neclară….
Tu povestește ce ai văzut; chiar dacă vorbele tale vor părea la început neplăcute, ele vor hrăni sufletul cititorilor. De acea ți-au fost arătate aici poveștile unor oameni vestiți: pentru că lumea are nevoie de exemple cunoscute și clare ca să se convingă!”
Pasul lui Dante peste timp
Un pas peste 700 de ani, un pas aniversar care-l așază pe Dante în biblioteca copiilor noștri. Este o înfiorare în mâna mea când îl pun în raft, un fel de emoție care face un drum dus-întors între pagină și piele. Văd un Dante nedumerit care se uită cu ochi mari la consola de joc, la smartphone și laptop, la seriile de benzi desenate și enciclopediile ce explică și rânduiesc lumea, la led-urile din plafon care aduc lumină și boxele portabile din care curge sunetul selectat prin Spotify. Lumea e atât de diferită față de cum o știa! Cum o să-și găsească loc între toate acestea, venind cu Iadul, Purgatoriul și Paradisul lui? Dar a zâmbit între pagini. A știut că o să fie bine și că n-a venit degeaba. Pentru că noi tot oameni suntem, iar drumul dintre neom și om, precum și cel dintre om și Om, e tot același. Binele și Răul încap în aceleași coordonate, ca două talere ale balanței, ca doi poli opuși care nu se modifică, poate doar se îmbogățesc și se multiplică în forme mai variate, dar însemnând același lucru.
Apoi Dante nu vine singur și nu vorbește copiilor direct, revărsând cele 14.233 de versuri peste universul lor micuț. Asta ar fi făcut ca textul lui să fie o apă prea adâncă care i-ar fi luat pe sus și i-ar fi învârtit în vârtejuri mult prea repezi. Corina Anton se așază între micii ascultători și poetul exilat al Florenței. Ținându-i de mână, de-o parte și de alta, ea mijlocește vorba și intensitatea, astfel încât tot sensul esențial să răzbată dinspre Dante, iar copiii să-l poată privi, primi și înțelege. Se mai așază cineva lângă umărul Corinei Anton, un ajutor de nădejde cu o sarcină foarte dificilă. Este vorba despre Mihail Coșulețu, cel care ilustrează lumea stranie și nemaivăzută de ochi de muritor prin care trece Dante, acesta la rândul lui călăuzit de marele Virgiliu și mai apoi de Beatrice. E ca o trupă cu superputeri, o trupă de supereroi, care fac o călătorie în lumea umbrelor, acolo unde nici un om viu nu a ajuns, decât în legende și povești, fiecare însoțit și sprijinit de cineva bun și înțelept.
O anticameră necesară
În primele pagini ne așteaptă o introducere foarte bine venită; auzim vorba scriitoarei care își întâmpină cum se cuvine cititorii:
„Dragă micule cititor, îți place să călătorești? Dacă da, să știi că nu îți trebuie neapărat o valijoară și un bilet de tren ca să pornești la drum…..”
Și nu e doar un gest de curtoazie, e o accesibilă introducere în epoca lui Dante, e un tur prietenos, deloc plictisitor, despre timpul, ideile, credințele și politica acelor vremi, despre cum a ajuns Dante să fie izgonit din îndrăgita lui Florența, despre povestea Beatricei, cea care-i va fi călăuză în cea mai incredibilă poveste a Evului Mediu.
„Cartea pe care ai deschis-o este povestea uneia dintre cele mai uimitoare călătorii făcute până acum de o minte omenească. A scris-o cel mai important poet italian, pe numele său Dante Alighieri, acum mai bine de șapte veacuri.”
„Ca să înțelegi această carte, imaginează-ți că iei un ochean cu care te uiți nu în depărtare, spre nemărginirea orizontului, ci în adâncul timpului, înspre o vreme căreia i se spunea Evul Mediu. Așa au numit-o istoricii, adică niște oameni foarte învățați care tot scormonesc trecutul cu speranța că vor înțelege prezentul.”
Aflăm despre faptul că Italia nu era deloc precum Italia de azi, despre papa Bonifaciu VIII, despre guelfi, ghibelini și dușmănia dintre ei, despre cât de norocos erai dacă puteai învăța carte și cât de greu se făceau acestea, despre limba latină a textelor și limba vorbită a oamenilor de rând. Dar mai ales despre faptul că lumea și universul erau atât de puțin cunoscute atunci, că nu existau nici hărți corecte ale apelor și uscatului, și nici ale cerului, că toți credeau într-un Pământ nemișcat în jurul căruia se învârteau toate și că biserica era o putere mare care domina popoarele. Bisericile erau nu doar lăcașuri de credință ci și de învățătură. Dar învățătura era doar pentru câțiva. Aici explică scriitoarea de ce a vrut să scrie Dante această carte și care este povestea numelui ei, Divina Comedie, o poveste în care este amestecat chiar marele Giovanni Boccaccio.
Această mică parte de început este neprețuită pentru cititorul autohton care nu are în mentalul colectiv nici istoria Italiei, nici toată zestrea adusă de Divina Comedie, atât de răspândită și prezentă în lumea italiană contemporană. Toate bornele pe care le așază sunt de mare folos pentru că e nevoie ca noi să fim călători cu puțin înainte de călătoria propriu-zisă.
Infernul, Purgatoriul, Paradisul
Cum au loc aceste noțiuni în lumea noastră modernă? Un loc al pedepsei, un loc al ispășirii și unul al fericirii eterne, toate fiind răsplata pentru viața noastră și felul în care ne-am comportat în lume? Noi avem libertatea să ni le însușim, să credem într-un rai concret, dumnezeiesc, care ne așteaptă undeva, precum avem libertatea să le privim ca pe ale altora, dar nu și ale noastre. O educație, o credință creștină nu sunt o condiție obligatorie pentru această lectură. Atei sau credincioși, rămâne comună, a tuturor, scara valorilor morale și conștiința faptului că vine un moment în care privim înapoi și vedem cine am fost sau cine încă suntem. În conștiința noastră stau și iadul și paradisul. E prilejul care îi face pe copii să se analizeze timid din exterior, să înțeleagă că faptele lor au consecințe iar felul în care gândim înlăuntru nostru ne modelează sinele. E prilejul de a întocmi, conștient și inconștient o listă a defectelor și a calităților omenești. Noțiunile de bine și rău capătă contur și o oarecare substanță în timpul acestei călătorii. E prilejul cu care întrebarea cum/ce să fac? nu are doar conotații practice, ci și morale.
„Ești curios să afli ce-o mai fi și Paradisul? Hai să pornim atunci pe urmele lui Dante, dar să știi că ne așteaptă cale lungă. S-a cam lăsat întunericul…vezi acolo-n zare o pădure și-un om cu pasul șovăielnic? Să-l urmăm, înainte să se piardă printre copaci!”
Adresarea directă, apropiată și familiară, reduce distanța dintre adult și copil, dar și dintre copil și text. Nu doar atât, îl ține atent și conectat, pentru că i se cere mereu părerea, ca și cum ar fi prezent în tot timpul cât durează călătoria.
„Ceea ce contează este să nu îți pierzi dorința de a-ți urma chemarea, chiar dacă uneori lucrurile nu ies așa cum ți-ai dorit. Nu crezi?”
Acest „nu crezi?” îndeamnă la introspecție, „ce cred eu despre asta?” Odată întrebarea pusă, copiilor ar putea să le zumzăie în cap nu doar atunci, pe moment, ci și mai târziu, și uneori pentru totdeauna. Asta înseamnă că se nasc în felul acesta cititorii care citesc critic și implicat, ieșind din zona cititului pasiv, lipsit de analiză. Raportat la dezvoltarea conștiinței, apare poziționarea eu-lui într-o parte sau alta, alături de un da sau de un nu. Aleg să creadă ceva în detrimentul lui altceva.
Este poate și un mijloc de a nu lăsa cititorul prea mic să se simtă singur pe drumul care începe cu partea lui cea mai tenebroasă. Deși, un lucru care trebuia poate menționat de la început, nu există nimic înspăimântător în această Divină Comedie repovestită.
Călătoria este ceea ce știm că este din textul original și își păstrează scopul și în varianta prescurtată. Este privirea înapoi peste viața omenească și căutarea sensului care ne călăuzește. Este imaginea îndelungatului șir de păcate și slăbiciuni în care omul cade de atâtea ori în viață, precum este și frumosul șir de virtuți și fapte bune în care putem crede, spre care putem tinde. E o galerie de oameni din istorie, ficționali sau reali, care au greșit datorită viciilor și a urâtelor lor trăsături sufletești, care nu s-au căit niciodată pentru relele făcute și n-au avut puterea să facă nici măcar o faptă bună. Dar este și cadrul perfect pentru a-i aminti pe cei buni, pe cei care s-au jertfit pentru o idee, care au făcut ceva pentru ceilalți, care au împins omenirea înainte prin faptele lor.
Așadar, cartea ne pune, mergând prin cele șapte cercuri ale Infernului, în fața indiferenților și nepăsătorilor, a celor care nu s-au căit niciodată pentru greșelile lor. Îi vedem pe cei lacomi, neînfrânați, risipitori, pe zgârciți, pe desfrânații nestatornici în iubire, pe cei mânioși și lipsiți de cumpăt, pe violenți și pe ucigași. Acolo sunt și hoții, trădătorii, cei care au înșelat și au mințit. Ipocriții și răii sfătuitori, cei ce învrăjbesc și seamănă zâzanie, lângă care stau trufașii și însetații de putere, toți primind pedeapsa potrivită mai ales pentru că n-au făcut măcar o faptă bună toată viața lor și n-au avut măcar o remușcare.
În partea ei luminoasă, călătoria prin cerurile Paradisului arată oamenii buni și virtuoși. Împăratul Iustinian, un legiuitor drept care a condus Imperiul Roman de Răsărit, spiritele iubitoare, spiritele înțelepte precum Toma de Aquino, Solomon, Boețiu, Isidor de Sevilla, Francisc de Assisi și Sfântul Dominic cei care au dus la nașterea ordinului franciscan și ordinului dominican. Aici sunt cei care s-au sacrificat pentru credința lor, care și-au închinat viața pentru binele altora , care au avut un țel nobil și s-au chinuit pentru a-l atinge, sunt cei care au adus progres, dreptate și cinste, care au creat frumusețe, care și-au ajutat semenii, care au împărțit bucurie și dragoste cu cei săraci și năpăstuiți. Tot aici e și Benedict de Nursia, cel care a întemeiat ordinul benedictinilor, în mănăstirile cărora s-au salvat în vreme de restriște biblioteci și manuscrise, precum tot aici sunt și spiritele contemplative, adică cele care meditează la lucruri înalte. Aici sunt și sfinții, îngerii, heruvimii și însuși Dumnezeu.
Acestea sunt intervale în care cartea se poate extinde mult în plan orizontal, pentru că orice întrebare a copiilor care sună așa – el cine e? ei ce au făcut? ea de ce e bună? ei de unde vin? când a fost asta? – se poate transforma într-o mică poveste, o mică istorie, o incursiune în trecut. Foamea pentru cunoaștere poate crește mult, iar răbdarea noastră trebuie să fie mare, căci această carte poate fi drumul către alte cărți . Nu înseamnă deloc că pentru un adult nu este, de asemenea, un bun prilej pentru a vizita lumea medievală, fie din nou , fie pentru prima dată. Este și locul unde învățătura se coagulează în pasaje frumoase, inspiraționale.
Ilustrația nu fură locul din față, pentru că textul rămâne mereu în prim-plan, dar sprijină cuvintele încercând să dea contur unor lumi greu de închipuit. Este complicat să ilustrezi nepământeanul și e dificil să păstrezi un limbaj vizual coerent, unitar, unul care să nu alunece nici in basm, nici în lumile fantastice ale animațiilor, nici în producțiile SF. E poate lesne să imaginezi un Infern sălbatic, și înfiorător, și violent, dar nu acesta este scopul, dimpotrivă era necesară o reprezentare blândă a unui spațiu opus blândeții și iertării. La fel, lumile serafice, puritatea și semnificația lor nu trebuiau să alunece în zona picturii bisericești sau a tiparelor deja existente în mintea noastră. Este o provocare pentru oricine trebuie sa-l ilustreze pe Dumnezeu, cred eu. Mihail Coșulețu găsește o formulă armonioasă, închegată și distinctă în peisajul ilustrațiilor pentru Dante. Definitorie rămâne imprecizia personajelor, care sunt difuze, vagi, fără contur, niște umbre cu adevărat, situate mereu în plan îndepărtat. Accentul cade pe compoziție și culoare, cadrele sunt chiar din altă lume, aduc aerul străin al spațiilor cărora nu le aparținem. Și în același timp persistă o amprentă a copilăriei, o inocență camuflată în stângăcie. Cele trei imagini care descriu cele trei locuri, exact cele care deschid capitolele, sunt foarte reușite și pline de sens și cred că vor avea menirea să rămână multă vreme pe retina și în memoria micuților. Este cartea care are potențialul de a deveni acea carte specială din copilărie, cea pe care o purtăm în amintire pentru totdeauna.
Corina Anton își ia rămas bun de la cei mici atât de frumos, încât o să scriu întregul paragraf:
„Aici ia sfârșit fabuloasa călătorie a lui Dante. A ținut șapte zile, tot atâtea cât, potrivit legendei biblice, a durat și facerea lumii. Din beznele infernale Dante s-a înălțat până la lumina Paradisului, într-o călătorie a sufletului omenesc care de la suferință, deznădejde și ignoranță se înalță la libertate, cunoaștere și mântuire.
Divina Comedie este o poveste despre marile întrebări ale omenirii și despre drumul fiecăruia prin viață. Este adevărat că Dante a scris-o pentru oameni în toată firea, nu pentru copii. Însă miezul lucrurilor pe care poetul le-a împărtășit celor mari l-ar fi putut spune la fel de bine și celor mici, și poate când vei ajunge mare vei asculta glasul lui Dante însuși, vorbindu-ți în versuri dintre paginile cărții sale. Până atunci, Dante își ia rămas bun de la tine, micule cititor, spunându-ți că și-ar dori să fii mai bun cu oamenii, să-i iubești și să-i respecți, să fii cinstit, drept și neînfricat, și, nu în ultimul rând, să nu încetezi niciodată să-ți hrănești mintea și sufletul cu lumina care strălucește în cele mai frumoase povești.”
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Junior/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografie autor: HumanitasJunior.ro)
