”Oblomov”, de I.A. Goncearov
Editura Allfa, Colecția Strada Ficțiunii, București, 2014
Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu
Am dedicat mult timp acestei povești; am citit-o așa cum a scris-o scriitorul și precum a trăit-o eroul nostru, Oblomov, cu calm și cu multă atenție, cu intenția de a explora toate dedesubturile romanului și implicit, a vieții…cel puțin a eroului, dacă nu a mea!
Goncearov spunea despre arta scrisului: motivul pentru care pun tocul pe hârtie este unul simplu, prozaic, și anume: cu toate plimbările, băile în mare, mesele de prânz, micul dejun, leneveala la umbră, pe verandă, tot îmi mai rămân dimineața vreo trei ore în care nu am ce face…
Motivația scriitorului pentru scris este invers proporțională cu cea a eroului său care, contrar creatorului lor, nu dorește să profite de acele ore rămase libere în timpul zilei, ci se încăpățânează să urmeze obiceiurile molcome specifice boierimii rusești. Oblomov este un specimen de calitate, un ultim urmaș al casei Oblomovilor, cândva bogată și celebră, care locuiește în Saint Petersburg, într-un apartament închiriat, împreună cu umilul său servitor Lazar, și fără nicio noimă în viață. Un bărbat trecut de prima tinerețe, de o sensibilitate specifică boierilor, cu un trai și venit umil cauzate de lipsa de atenție acordată gestiunii moșiei sale, și total rupt de realitate, de societate și de tot ceea ce semnifică ea, fie bun, fie rău.
Totuși, Oblomov nu este tocmai singur, statutul său, sau mai degrabă bunăvoința sa și lipsa de atenție asupra cheltuielilor din casă, încă îi mai aduc musafiri în casă, care profit de pe urma bunătății boierului. Însă, față de toți acești domni, Oblomov are o oarecare repulsie sau mai degrabă neînțelegere:
„În zece locuri în aceeași zi, nefericitul!” își spuse Oblomov. „Și asta e viață!” ridică din umeri. „Păi unde este omul ăsta? Pentru ce se fărâmițează și se risipește? Desigur, nu e rău să treci pe la teatru și să te îndrăgostești de vreo Lidia…E drăguță! Să culegi flori cu ea la țară, să te plimbi cu barca – e bine. Dar să te duci într-o singură zi în zece locuri – nefericitul!” concluzionă el, întorcându-se pe spate și bucurându-se că nu are asemenea dorințe și gânduri deșarte, că el nu gonește, ci stă culcat uite aici, păstrându-și demnitatea omenească și liniștea.
Așadar, Oblomov fuge de lume și nu înțelege dorința majorității de a fi peste tot și de a fi la curent cu tot ce se întâmplă în societate. Însă, nu e chiar atât de simplu! Oblomov este totuși un personaj complex, specific literaturii ruse, ce se luptă cu propriul destin; încearcă să cunoască lumea fără a-și trăda conștiința, moralitatea sau educația și obiceiurile cu care fusese crescut și cu care l-au obișnuit părinții. Goncearov urmărește două mari idei: cea mai evidentă ar fi cea a greutății cu care s-a făcut trecerea în Rusia secolului XIX de la aristocrație la proletariat, dar și profunzimea psihicului uman și greutățile întâmpinate de acesta în drumul spre perfecțiune. O altă idee urmărită de roman, și care-l păstrează actual este tocmai această fugă continuă pentru menținerea persoanei proprii la curent cu tot ce se întâmplă în societate, în contradicție cu alte caractere umane care, în ciuda potențialului mare, nu reușesc să iasă din mocirla în care se afundă cu grație. Așadar, Oblomov este un specimen autentic al zilelor noastre ce practică procraștinarea cu stil. Însă, el nu tergiversează lucrurile din cauza rețelelor sociale, ci dintr-o pornire umilă și lipsită de întinare de a duce o viață simplă, tihnită, lipsită de orice pericol de pierdere a moralității.
La toate acestea, se adaugă un umor plin de sarcasm, dar subtil utilizat de către autor pe tot parcursul romanului:
„E prins, stimabilul prieten, e prins până peste urechi”, își spuse Oblomov, conducându-l cu privirea. „Și e orb, și surd, și mut la toate celelalte lucruri din lumea asta. Iar acum o să intre în lumea bună, o să învârtă cu timpul o grămadă de treburi și o să capete o grămadă de funcții…la noi asta se numește carieră! Dar cât de puțin îi trebuie unui om: mintea lui, voință, sentimente – ce rost au? Sunt un lux! Își trăiește traiul și nu freamătă în el prea multe lucruri…Și, de fapt, lucrează de la douăsprezece la cinci la cancelarie, cu de la opt la douăsprezece acasă, nefericitul!”
Într-o încercare disperată de eliminare a voinței destinului, autorul îi dă o șansă lui Oblomov și-i aduce în cale iubirea, cu speranța că marea forță a dragostei îl va salva. Olga, o domnișoară plină de viață, și determinată, întâi de prietenul comun Stolz, apoi de iubirea pentru el, încearcă și chiar reușește de multe ori să-l scoată din amorțire pe Oblomov. Dar ceea ce pare a fi un succes, în cele din urmă este răpus de oblomovism, cuvânt cu rol de explicație, creat de bunul prieten Stolz pentru starea în care cade Oblomov.
La sfârșit de poveste rămâne însă un semn de întrebare, căci oricât de mult l-ai acuza pe Oblomov din cauza delăsării sale, motivațiile acestuia în fața lipsei de implicare au sens de cele mai multe ori. Așadar, este Oblomov vinovat? Este el stăpânul propriului destin? Ca individ singular poate că și-ar merita anumite reproșuri, doar că Oblomov este vocea unei întregi clase, reprezintă aristocrația care este depășită de schimbările din societate și se află în decădere. În același timp, el este și vocea omului moral, ce se opune intruziunii modernizării societății în viața și sufletul pașnic al omului rus.
Actualitatea romanului este de admirat; Oblomov poate fi o persoană care nu dorește să-și încalce principiile și atunci ezită adoptarea unei vieți sociale intense sau un tânăr al zilelor noastre ce nu are destulă putere sau suport să-și implementeze propriile idei; ambele figuri se regăsesc în persoana lui Oblomov, transformându-l pe acesta din urmă într-un personaj pozitiv, un erou al zilelor noastre, cu o singură tușă de ironie – acesta pierde lupta lumească, dar probabil o câștigă pe cea a sufletului.
