”Cozonac. Transilvania. O călătorie”, de Adina Kenereș
Editura Compania, București, 2015, 128 p.
Cozonac. Transilvania reprezintă o revenire îndelung așteptată: după un fulminant debut (premiul USR) cu romanul Îngereasa cu pălărie verde (1983) și volumul de proze Rochia de crin (1985), Adina Kenereș reușeste să fugă, construind în capitala Franței o viață de galerist, împreună cu Petru Romoșanu (căruia îi și dedică acest roman de tip come-back); revenirea în țară se face, cu intermitențe, la sfârșitul anilor 1990. Între timp, apare și Editura Compania, o prezență distinctă în peisajul autohton, cu o prezentare ce nu poate să nu atragă atenția: „Natura activităţii nu permite nici o editare urgentă, indiferent de genul lucrării propuse”.
Cozonac. Transilvania. o călătorie este o povestire amplă, de felul celor din Rochia de crin, un microroman în fond, pe aceeași problematică a autoarei: lumea artiștilor, decizii și perspective, iluzii și treceri, ce apăreau încă din Îngereasa cu pălărie verde. Acum tema este nu plecarea, ci reîntoarcerea în patria hulită, alături de o prietenă franțuzoaică; este evident procesul greoi al democratizării, din care este prelută doar aparența, în realitate rețelele Securității dominînd viața publică („țara poliției”) și viața privată.
Reîntoarcerea, redecoperirea are loc în Săptămâna Mare, moment al datinilor și al amintirilor lor – de aici alegerea titlului, Cozonac. Cealaltă parte a titlului, Transilvania, se referă la cea mai mare parte a drumului prin țară, cele două prietene vizitînd Transilvania cu miturile (de pildă, dacii) și obiceiurile ei.
Nu atît atmosfera românească, cât ansamblul, lumea aceasta, indiferent de meridian, este „lacomă și decăzută”, după cum spune povestitoarea; este o lume ce se arată prin cadrele făcute de aparatul de fotografiat al povestitoarei, care insistă pe o secvență sau alta, pe o scenă sau un personaj; povestitoarea a fost trimisă în Transilvania să facă un reportaj despre cozonac, asemănător, în viziunea editorilor, brioșei franțuzești.
O carte deci despre identitate, despre timp și stabilitate, în care viziunea oniric-ludică asupra lumii din Îngereasa este transmutată într-o realistă descriere a unei realități postcomuniste, adesea dure, ce amintesc asperitățile din Rochia de crin. Eistă, întotdeauna, probleme de translație; povestitoarea este însoțită de Gene, amica franțuzoaică, ce descoperă lumea noastră de extracție tradițională. Dar povestitoarea are propriile ei bariere: „cum să fac să treacă un adevăr brut al minții noastre de barbari într-o lume străină rafinată, care crede că e deschisă și flexibilă, dr are un număr limitat de rubrici, iar dacă face apel la emoție, e convinsă că virează în patetism?”
Tradiția înseamnă și descoperirea naturii umane (și autohtone) într-un moment privilegiat: Paștele într-un sat tradițional, ardelenesc; un oarecare scepticism al abundenței de… oameni; lumea vine pentru că „e și mimetism, și disperare. Ca o întoarcere acolo unde nu mai e nimic, dar tu tot vrei să mai speri și zici că totuși trebuie să fie ceva”.
Dincolo de stelele funerare romane, ce pavau curțile hunedorene, dincolo de insistenta atemporalitate a lumii rurale, examenul final vine de la experta culinară a revistei de gastronomie, care studiază cele câteva felii de cozonac ce îi sînt aduse pentru analiză, pentru a decide dacă vor publica și o rețetă sau nu.
Adina Kenereș face o meditație însemnată asupra lumii în care trăim, mondializată, o lume ce a uitat (și poate că emai bine așa) de unde plecat, o lume pentru care paradisul va fi veșnic interzis: „Da, era făină de grîu netratat, cultivat în podiș, la înălțime, dar unde verile sînt fierbinți și pămîntul ciudat de gras. Făina era scoasă din moară tradițională, cu pietre vechi și curs de apă curată, de munte, în apropiere. Da, era amestec de grăsimi locale, ouă locale, grăsimi scose din plante și din aniale care, din pricina sărăciei, nu se întîlnec cu erbicide și nici măcar cu îngrășăminte. Da, sînt nuci locale, din pomi neiradiați și nestropiți anume, din soiuri vechi, cu înmulțire naturală. Doar zahărul și coaja de lămîie și portocală au vagi urme de chimicale. Dar și substanțele acelea sînt în calitate infimă (…) coca e frămîntată manual (…) cuptorul cu lemne”.
