”O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munţilor Apalaşi”, de Bill Bryson
Editura Polirom, Colecția Hexagon. Cartea de călătorie, Iasi, 2015
Traducere de Marius- Adrian Hazaparu
Înainte să plec în expediţia de doua zile de la începutul lunii noiembrie, în Munţii Bucegi, m-am uitat rapid prin bibliotecă: trebuia să am o carte la mine, nu se ştie niciodată când vremea rea te obligă să rămâi în vreo cabană cu orele sau chiar cu zilele. În acelaşi timp, în caz de nevoie, o carte poate deveni un foc de semnalizare care-ţi poate salva viaţa. Uitasem că situaţia se modificase dramatic de când înnoptasem eu ultima oara în munţi. Acum fiecare cabană şi pensiune are conexiune la internet şi reţea digitală de televiziune. Dar chiar şi aşa, ochii mi-au căzut pe volumul „O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munţilor Apalaşi”, de Bill Bryson[1], care părea a se preta foarte riguros pantelor, grohotişului, cărărilor şi jnepenilor din Bucegi. Evident, am cărat cartea în rucsac degeaba, din fericire nu cântărea prea mult, nu am avut timp să o deschid, iar seara am jucat whist şi am băut vin.
Dar după ce am revenit, am redeschis-o şi cu greu am putut să o mai las din mână. Volumul rezumă încercarea autorului, însoţit de un prieten, un adevărat personaj, de a parcurge un traseu montan lung şi celebru: Appalachian Trail din SUA. Argumentul autorului, cam ridicol pentru cei care nu cunosc muntele, dar perfect îndreptăţit pentru montagnarzi: „Voiam şi eu puţin din înfumurarea pe care o capeţi atunci când poţi să priveşti spre orizontul îndepărtat cu ochi ca sculptaţi în granit şi să rosteşti rar, bărbăteşte: Da, m-am căcat în pădure.„[2]
Înaintea oricărei aventuri geografice se presupune că temerarii întreprind un amplu efort de documentare. Trebuie să ai cât mai multe informaţii despre traseu, căci e bine să ştii în ce te bagi. Iar Bill Bryson, fost rector al Universităţii Durham, dar şi prolific autor al unor cărţi foarte apreciate de public precum „Acasă. O istorie a vieţii private” (carte care poate ar trebui studiată de cei dependenţi de reţele de socializare), nu putea să nu înceapă această aventură în deplină cunoştinţă de cauză. Cartea este şi o istorie a acestui lung traseu care traversează practic Coasta de Est a Statelor Unite de la Sud la Nord. “În 1925, reprezentanţi ai cluburilor celor mai importante s-au reunit la Washington şi au înfiinţat Conferinţa Appalachain Trail cu intenţia de a construi o potecă lungă de 2.000 de kilometri care să lege cele mai înalte două vârfuri din est: Mount Mitchell din North Carolina, cu o altitudine de 2.037 de metri, şi ceva mai scundul (cu doar 120 de metri) munte Washington din New Hampshire.”[3] Însă probabil cei 2000 de kilometri nu au părut iniţiatorilor o distanţă prea ambiţioasă, adaugând succesiv alte 1.500 de kilometri, fiind finalizat în mod oficial la 14 august 1937, cand s-au defrişat trei kilometri dintr-o padure din statul Maine, unde se sfârşeste traseul, după escaladarea Mount Katahdin. „Poteca pe care o construiseră nu avea nici o bază istorică. Nu urma nici o potecă indiană sau vreun drum de poştă colonial.”[4]
Bill Bryson ofera numeroase detalii atat de ordin istoric, cat si din biologie, anatomie (efectul fatal hipotermiei pentru calatorii nepregatiti sa indure schimbarile bruste ale climei montane), de aceea relatarea lui Bryson este atat de captivanta (cel putin pentru cei care iubesc muntii si drumetiile montane) „Toţi cei 3.500 de kilometri ai traseului, precum şi potecile lăturalnice, podeţele, indicatoarele, marcajele şi refugiile sunt întreţinute impecabil de voluntari-într-adevăr, se spune că Appalachain Trail este cel mai amplu proiect de pe planetă gestionat pe bază de voluntariat (…) Poteca ce traversează Apalaşii nu mai este cel mai lung traseu montan pentru drumeţii din lume- Pacific Crest şi Continental Divide, amândouă în vest, sunt ceva mai lungi-dar va fi întotdeauna prima şi cea mai grozavă.”[5] Lungimea, dar şi diversitatea geografică a traseului cerne în fiecare an, mulţi îşi doresc să-l dovedească, puţini fiind cei care şi ajung la final. Experienţa începe la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie şi se termină prin august, evident, în funcţie şi de performanţele fizice ale fiecărui aventurier. Din cei 2.000 de excursionişti care pornesc din Carolina de Nord, sperând să ajungă până la capăt, doar 10% reuşesc, jumătate netrecând de Virginia centrală, adică mai puţin de o treime din traseu, iar un sfert nici nu depăşesc statul de pornire, Carolina de Nord. De-a lungul acestor 3.500 de kilometri, montagnarzii lasă deoparte lumea civilizată, chiar dacă există nu numai refugii, dar şi cabane sau orăşele unde drumeţii se pot odihni, spăla, reaproviziona, lua legătura cu lumea exterioară. Autorul a pornit în această expediţie în 1997, când încă telefonia celulară era la început de drum, acum, probabil, marea majoritate a celor care se aventurează sunt dotaţi cu indispensabilele telefone mobile.
Abia în vara anului 1948, Earl V. Shaffer, „un tânăr abia lăsat la vatră, a devenit prima persoană care a parcurs Appalachain Trail de la un capăt la celălalt într-o singură vară. Fără cort şi adesea orientându-se doar după nişte hărţi rutiere, a mers pe jos 123 de zile, din aprilie până în august, parcurgând în medie 27 de kilometri pe zi.” La final, nimeni nu l-a crezut, oficialii traseului supunându-l unui adevărat interogatoriu care a dovedit că Earl chiar parcusese întregul drum. Ultima portiune a Appalachain Trail este una extrem de dificilă, pentru că traversează statul Maine, care este „înşelător. Este al doisprezecelea cel mai mic stat, dar are mai multă pădure nelocuită-peste patru milioane de hectare- decât oricare alt stat în afară de Alaska.”[6] In centrul statului s-ar găsi o porţiune de 160 de kilometri („The Hundred Mile Wilderness”) care traversează doar pădure, fără magazine, case, cabane sau drumuri asfaltate, fiind porţiunea cea mai izolată a întregului traseu. Cei doi prieteni nu au avut forţa să o parcurgă această etapă până la final. Bill Bryson şi însoţitorul său nu au reusit sa duca la bun sfârşit întregul traseu al Appalachain Trail, dar chiar şi pe sărite, tot au parcurs o distanţă impresionantă, 1.400 de kilometri pe jos.
„Ajunsesem să-mi dau seama că nu aveam faţă de Appalachian Trail sentimente care să nu fie contradictorii. Mă săturasem de el, dar în acelaşi timp mă captivase; înaintarea aceea dificilă şi fără sfârşit mi s-a părut din ce în ce mai epuizantă, dar mereu înviorătoare; mă săturasem de pădurea care nu se mai termina, dar îi admiram nemărginirea; mă bucuram că m-am izolat de civilizaţie şi tânjeam după confortul ei. Simţeam toate astea la un loc, toate deodată, în orice moment, fie că eram pe potecă, fie că nu.”[7]
La fel cum se întâmplă cu toţi adevăraţii iubitori ai muntelui, această experienţa l-a transformat şi pe Bill Bryson: „Am ajuns cu siguranţă să admir şi să respect pădurea şi sălbăticia, precum şi dimensiunile colosale ale Americii. Iar partea cea mai bună e că acum, când văd un munte, îl măsor pe îndelete şi atent, cu o privire familiară, de cunoscător, şi cu ochi ca sculptaţi în granit.”
Cartea lui Bill Bryson nu este numai o relatare plină de savoare, căci Bryson are un stil literar foarte atrăgător, a unei aventuri prin munţii şi pădurile Americii, dar şi o reflecţie asupra condiţiei omului contemporan, mai ales occidental, care alege să revină într-o natură pe care a părăsit-o de câteva generaţii. Urbanizarea progresivă a lumii occidentale şi, în general a întregii lumi, i-a prelevat omului multe din abilităţile care l-au ajutat să supravieţuiască, să reziste şi chiar să domine natura.
„De fiecare dată când părăseşti lumea confortabilă şi igienică a oraşului şi o porneşti hai-hui pe dealuri, treci printr-o serie de transformări treptate- un fel de cădere lentă în mizerie- şi de fiecare dată e ca şi cum n-ai mai făcut aşa ceva niciodată. La sfârşitul primei zile, te simţi întru câtva murdar şi eşti jenat de asta; la sfârşitul celei de-a doua zile te simţi dezgustător de murdar; în a treia nu-ţi mai pasă; în a patra ai uitat cum e să nu fii astfel”[8]
“Distanţele se modifică întru totul atunci când iei lumea la pas. Un kilometru e cale lungă, trei kilometri e mult, 15 kilometri e ditamai distanţa, iar 80 de kilometri e aproape inimaginabil. Îţi dai seama că lumea e imensă într-un fel pe care numai tu şi o comunitate retrânsă de excursionişti îl înţelegeţi. Scara planetară este micul vostru secret. Viaţa capătă şi ea o simplitate pură. Timpul nu mai contează. N-ai nici un angajament, nici o obligaţie sau îndatorire ; nici o ambiţie secretă şi doar nevoi dintre cele mai simple şi primare.”[9]
Revizitarea regulată a naturii, iată care ar putea fi unul din leacurile băbeşti care ar putea să ne dimnueze serios angoasele si nevrozele oferite din plin de lumea contemporană.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro.
[1] Editura Polirom, Iasi, 2015, traducere de Marius- Adrian Hazaparu.
[2] Op. cit., pag. 8.
[3] Ibidem, pag. 34.
[4] Op. cit., pag. 35.
[5] Pag. 35-36.
[6] Pag. 249.
[7] Pag. 283.
[8] Pag. 136-137.
[9] Pag. 78.
