„Omulețul roșu”, de Doina Ruști
Editura Litera, Colecția „Biblioteca de proză contemporană”, București, 2021
De când mi-a picat pentru prima oară în mână superbul roman semi-istoric de ficțiune Mâța vinerii, am știut că Doina Ruști s-a alăturat celor câteva nume de prozatori români dragi sufletului și intelectului meu. Modul elegant în care își conduce narațiunile, amestecul unic de realitate cu ficțiune, de magie, fantezie debordantă și fapte cât se poate de adevărate constituie principalele puncte de atracție pentru mine în ceea ce privește scriitura acestei doamne a literaturii române contemporane. De curând, am încheiat o altă călătorie făcută cu plăcere printr-un univers ruștian – Paturi oculte (despre care am scris aici) – cea mai recentă creație a autoarei. Așa cum veți putea citi și în recenzia deja menționată, am avut parte de o aventură intelectuală de excepție, care mi-a suscitat imaginația și mi-a pus la încercare toate mecanismele ale creierului și spiritului.
Iată de ce nu am putut decât să mă bucur atunci când mi-a sosit acasă noul volum al Doinei Ruști, Omulețul roșu, o reeditare în cadrul colecției biblioteca de proză contemporană a Editurii Litera (colecție coordonată chiar de prozatoare) a romanului din anii 2000, care i-a adus celebritatea și peste hotare. De altfel, scurta prefață care precede volumul în discuție este o spicuire dintr-un articol apărut cu ocazia apariției cărții în Italia și aduce elogii binemeritate acestei mici bijuterii literare pe care o constituie Omulețul roșu. Permiteți-mi, așadar, să vă invit la o scurtă călătorie printr-o nouă lume aparte, inspirată din realitățile bucureștene ale ultimelor decenii. Atenție, însă! Va fi o incursiune foarte subiectivă, privită dintr-un unghi foarte personal, dar care sper că vă va convinge să obțineți și dumneavoastră volumul de față.
Așa cum ne-a obișnuit deja, Doina Ruști ne deschide porțile unei lumi cel puțin fascinante, în care realitatea autohtonă și foarte palpabilă se îmbină cu domeniul unei fantezii cel puțin bizare. De altfel, încă din prefața cărții, suntem cumva atenționați asupra faptului că ne aflăm în fața unei aventuri literare de sorginte carolliană. Cu alte cuvinte, trebuie să fim atenți înainte de a păși în universul Omulețului roșu, căci putem să ne trezim asemenea Alicei într-o țară a minunilor. Evident, vorbim de minuni cu puternice rădăcini în societatea contemporană românească (și nu numai).
Și trebuie să subliniez un aspect important care m-a însoțit pe parcursul întregii lecturi – sentimentul straniu conform căruia trăiam foarte personal și subiectiv toate întâmplările prin care trece protagonista romanului. Cred, de altfel, că aici și rezidă fascinația pe care Doina Ruști o exercită asupra mea și asupra oricărui cititor, în general – această tendință de a te confunda cu personajele ei, de a le prelua gândurile, senzațiile și emoțiile, de a te pune complet în locul lor și de a trăi întâmplările respective la maximum, pe măsură ce înaintezi printre rânduri, fraze și cuvinte. Ah, și iată cum ajungem la conceptul de bază din Omulețul roșu – CUVÂNTUL. Acesta este cel de la care pornește povestea Laurei și în jurul căruia se învârtește toată acțiunea volumului în discuție. Aș putea spune că avem de-a face chiar cu o paralelă biblică, cu Noul Testament – să ne amintim că Evanghelia după Ioan începe cu următoarea afirmație:
„La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu”
Nu știu sigur dacă s-a dorit această comparație și apropiere cu textul sacru, dar ceea ce pot spune este că m-a bucurat să pot face această legătură care m-a ajutat să înțeleg mai bine tot ceea ce se desfășoară pe parcursul celor peste 400 de pagini de narațiune. Toate acele momente când autoarea ne transportă în alazar, domeniul virtual creat de unul dintre personaje (sau de mai multe, depinzând din ce punct de vedere privești) și în care putem să observăm personaje parcă ieșite din scrierile lui Lewis Caroll ne relevă totodată și puterea cuvintelor, căci acestea din urmă reprezintă materia din care sunt plăsmuiți indivizii alazarieni.
Pe de altă parte, toate acele incursiuni ale Laurei în lumea virtual-fantastică te fac să îți pui întrebări asupra a ceea ce este real și ceea ce este imaginație – oare ceea ce trăim noi zi de zi este aievea ori un vis? Și oare visele pe care le avem fie cu ochii deschiși (așa cum se întâmplă cu protagonista romanului), fie peste noapte nu sunt mai reale decât realitatea? Sau nu ar putea fi?! Iată, deci, câte întrebări ridică acest excelent roman al Doinei Ruști. Și ceea ce îl face și mai atractiv într-un mod aproape obsesiv este stilul scriitoricesc abordat de autoare – vorbim de o modalitate de a trata subiectul prin fraze scurte, lipsite de prețiozitatea pe care uneori o întâlnesc în rândul scriitorilor români contemporani. Tocmai acest aspect face ca lectura Omulețului roșu (și, de altfel, a oricărei opere ale sale) să decurgă lin, curgător, fără piedici lingvistice.
Mai mult, toate episoadele de „poveste-în-poveste” (frame stories i-ar spune britanicii) m-au trimis cu gândul înapoi în istoria literaturii către un Hanul Ancuței al lui Sadoveanu, dar și mai departe în timp, la un Decameron al lui Boccaccio sau la Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer. Iar această călătorie în paralel mă face din nou să afirm talentul și valoarea indiscutabile pe care le demonstrează Doina Ruști cu fiecare apariție beletristică. Nu pot decât să mă declar un fan înfocat al domniei sale și să aștept următoarea apariție care cu siguranță va fi cel puțin la fel de interesantă și fascinantă.
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse foto: https://doinarusti.ro/, https://putereaacincea.ro/)
