„Bărbatul cu haină roșie”, de Julian Barnes
Editura Nemira, Colecția Babel, București, 2020
Traducere din limba engleză și note de Radu Paraschivescu
Îndată după ce termin volumul lui Julian Barnes, îmi caut printre agende și notițe pentru a vedea cât timp a trecut de când l-am citit ultima oară (sau de când l-am evitat pe autorul britanic?) și mi-am dat seama că nu l-am mai citit de mai bine de 10 ani, de la un volumaș intitulat „Pedantul în bucătărie”, dar unele dintre experiențele precedente fuseseră „așa și-așa”. I-am dat o nouă șansă acum, cu acest „bărbat cu haină roșie” și iar am rămas un pic derutat… Să mă explic!
”În iunie 1885, trei francezi au sosit la Londra. Unul era prinț, altul era conte și al treilea era un om de rând, cu un nume de familie italienesc. Ulterior, contele a descris scopul vizitei drept „cumpărături intelectuale și decorative”. (pag. 7)
Așadar, „Bărbatul cu haină roșie” pleacă de la această vizită a celor trei francezi la Londra, pentru a zugrăvi în detaliu acea perioadă numită Belle Époque, timpuri frumoase, populate de personaje pline de viață și mustind de inteligență, care nu se dădeau în lături de studii importante, aprofundând în același timp și științele plastice, literatura, pictura, sculptura, limbile clasice. Adăugați la acest lucru totuși și faptul că epoca era plină de intrigi și bârfe și vă veți face o primă impresie despre acest volum, care este mai puțin un roman și mai mult un eseu extins, o carte de istorie, o istorie a vremurilor de la finalul secolului al XIX-lea.
Unul dintre cei trei francezi este doctorul Samuel Pozzi, cel care leagă ca un liant toate problemele discutate aici, personajul central al volumului, o figură interesantă (de care am auzit aici pentru prima oară) care și-a împărțit viața între datoria publică (ginecolog, un adevărat pionier în domeniul său, chirurg, director al unor spitale, inovator, cercetător) și pasiunile private, fie în domeniul artei, fie în cel al intimității. Un medic cu o faimă de „seducător incorigibil”, despre care s-a spus că întreținea relații cu pacientele, fiind în același timp un bărbat căsătorit, respectat și dornic de a inova lumea destul de învechită în care se afla.
În același timp, un om care a făcut istorie în ginecologie, care pare a fi liantul acestui volum plin de informații: a publicat în 1890 o lucrare în două volume intitulată ”Tratat de ginecologie”, cu peste 1.100 de pagini, peste cinci sute de ilustrații, majoritatea realizate de el însuși. Era primul volum de acest gen și de această mărime în limba franceză, rodul experienței și studiului doctorului Pozzi, care ataca și subiecte inovatoare, precum procedurile antiseptice sau tratamentul post-operator. După cum spune și Julian Barnes, o carte de specialitate care a rămas lucrare de bază în acest domeniu specializat timp de aproximativ 50 de ani.
Iar meseria asta a doctorului Samuel Pozzi este prilej de a discuta pe larg despre felul în care arăta ginecologia în acea epocă, dar și ca Julian Barnes să ne ofere câteva idei despre propriile sale concepții în privința sexualității, un domeniu sensibil, dar abordat deseori în literatură:
”Englezoaicele sunt zugrăvite adeseori ca fiind ciudat de letargice în ceea ce privește apetitul sexual, ceea ce ar putea fi, de fapt, din vina exclusivă a bărbaților englezi, incapabili să-și stârnească soțiile – sau măcar amantele – și să facă din ele creaturi sexuale. Convingerea că englezii și sexul sunt o chestiune demnă de o compasiune îngrijorată este o dogmă omniprezentă. Îmi aduc aminte că eram la Paris la puțin timp după ce s-a aflat de relația pe care prințul Charles și Camilla Parker-Bowles continuaseră s-o aibă pe durata căsătoriei lui cu „LaddyDi”, așa cum propunțau francezii. „Absolut extraordinar”, mi-au murmurat diverși parizieni încântați, „să-ți alegi o amantă mai ștearsă decât soția!” Ce ți-e și cu anglo-saxonii ăștii, ils sont incorrigibles.” (pag. 19)
Ceilalți doi amici erau personaje la fel de interesante, dar asupra cărora nu voi zăbovi: prințul era Edmond de Polignac (de la care am reținut următoarea vorbă de duh: „Cutărescu nu are cum să fie inteligent, fiindcă nu e niciodată bolnav”), iar contele era Robert de Montesquiou-Fezensac, celebrul poet simbolist francez, unul din mulții oameni de litere care populează acest volum. Printre ei și pe lângă ei, găsim personalități și personaje precum Oscar Wilde, Sarah Bernhardt, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, Georges Sand, Goncourt sau contesa Anna de Noailles, ultima de origine română. O lume pestriță, de toate felurile, dar mai ales plină de inteligență, care ilustrează perfect acea epocă de aur a intelectualității care a fost Belle Époque.
Și atunci ce nu mi-a plăcut? Am avut impresia că Julian Barnes a încercat să ofere cât mai multe informații, să aducă o mulțime de detalii, să populeze volumul său cu o mare de personaje, astfel că sunt multe paranteze, care îndepărtează cititorul de cunoașterea aprofundată a principalelor personaje. Nu este, din punctul meu de vedere, un volum care poate fi „citit” cu ușurință, sunt multe informații înghesuite, se fac treceri bruște și neașteptate de la un personaj la altul și am găsit că autorului nu i-a ieșit prea bine încercarea de „popularizare” a personajelor și a epocii.
În același timp, „Bărbatul cu haină roșie” are o mulțime de părți bune, plecând de la valoarea sa de carte-document istoric, plin de informații, majoritatea lor fiind inedite pentru o mare parte dintre cititori. Din acest volum, vom afla o mulțime de lucruri noi, iar pe multe dintre ele vom încerca să le aprofundăm, să plecăm de la punctele de vedere ale lui Julian Barnes pentru a descoperi și a afla mai multe despre un personaj sau altul. Până la urmă, Belle Époque a rămas Belle Époque și nu încetează să stârnească fascinația celor interesați.
Puteți cumpăra cartea: Editura Nemira/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Nemira.ro, TheGuardian.com)
