”Procesul lui Cioran”, de Adrian Buzdugan
Editura Paralela 45, Colecție Sinteze, Pitești, 2020
”La Cioran nu se rămâne, se ajunge.” (Adrian Buzdugan)
”Un am, dacă vrea să păstreze o demnitate spirituală oarecare, trebuie să uite calitatea de lui de contemporan. Ce departe eram acum dacă știam acestea la 20 de ani. Fiecare ins e victima propriului său temperament. Eu cred a fi lichidat multe erori și multe speranțe înșelătoare. (…) Universul este o cenușă în prefacere al cărei rost nu îl înțelege nimeni.” (Emil Cioran către Aurel Cioran, Paris, 1947).
Adrian Buzdugan reușește să realizeze în acest volum un proces interactiv al filosofului Emil Cioran, în care face o analiză amănunțită a unora dintre cele mai controversate lucrări despre acesta, deconstruind rând pe rând concluzii nefondate și sau defăimătoare. Opera lui Cioran este departe de a-și fi epuizat vitalitatea, existând încă straturi nedepistate de critici. Diferitele perspective abordate de scriitori, gânditori și eseiști români și străini rămân de multe ori tributare unor premise greșite, datorită cărora textele sunt interpretate într-o singură cheie. Poate una dintre cele mai interesante caracteristici ale operei sale este tocmai faptul că ele pot fi interpretate folosind chei multiple, atât în contextul socio-politic, cât și din perspectiva unei paradigme filosofice specifice.
Mai mult decât atât, este cunoscută modificarea liniei de gândire de-a lungul timpului, pe care Cioran și-a recunoscut-o și asumat-o, iar diferitele sale părtiniri nu pot fi puse laolaltă cu atrocitățile extremei drepte românești sau ale nazismului. Retragerea din arena publică a premiilor și a recunoașterilor de orice fel este o mea culpa care nu mai necesită procese suplimentare. Dacă s-ar fi întâmplat invers, poate că posteritatea ar fi fost pe undeva îndreptățită să critice aceste aspecte negative ale parcursului său ca gânditor.
Impulsivitatea, Cioran fiind uneori ”un vulcan” de nestăpânit, afișând o vocaţie veritabilă pentru delirul verbal, continuă alimenteze criticile și azi. Franceza, s-a spus, l-a ajutat să se delimiteze de trecutul românesc, forțându-l la o rigoare ascetică. Fiind în același timp anti şi filosemit (Cioran intervine pentru a împiedica deportarea unor intelectuali în lagărele din Transnistria), cum spunea Patrice Bollon, Cioran este testimonierul ambiguităților unei generații. Adrian Buzdugan încearcă să evidențieze o altă mască a filosofului, realizând un proces din interpretările din ultimele decenii și prezentând câteva mărturii ale acestuia, citate și extrase din scrisorile trimise familiei și apropiaților.
Printre cei mai aprigi critici se numără Marta Petreu, Alexandra Laignel-Levastine, Pamfil Șeicaru, Leon Volovici, iar prieten de o viață, dar ferm pe poziție atunci când situația o impunea, Arșavir Acterian, precum și cercetătorul Marin Diaconu. Amintind de critica franceză se detașează Stephane Barsacq și Pierre Yves Boissau, care contestă un drept de bază al fiecăruia dintre noi: acela de a regreta. În fapt, dreptul acesta este contestat de mai toți criticii fervenți, care consideră remușcarea lui Cioran nesinceră. De semnalat că gânditorul se modifică din punctul de vedere al structurii intelectuale de-a lungul anilor și consemnează asta atât în volumele sale, cât și în articole. Adeziunea la mișcarea legionară (nu a fost niciodată legionar cu acte în regulă) nu s-a produs propriu zis, au fost doar câteva tentative, însă odată realizată grozăvia legată de mobilurile sale, Cioran se detașează rapid. Aprecierea pentru spiritul german de asemenea nu are la bază nazismul, ci rigurozitatea pe care și-ar fi dorit-o la poporul din care se trage și pe care acesta nu a avut-o niciodată. Și nici nu o va avea, cum remarca de altfel după așa zisa Revoluție din 1989.
Există o încercare de a observa asemănările dintre problema cioraniană și cea heideggeriană în ceea ce privește procesul adeziunilor. Omologia dintre câmpul filosofic și cel politic realizată de Pierre Bourdieu este rapid demontată de Adrian Buzdugan, care acuză ”gândirea sașie” care depistează urme de nazism care nu există de fapt. Colajul de citate cronologic de la final relevă o obiectivitate și înțelepciune care descâlcește câteva aspecte importante ale gândirii sale și care nu pot fi neglijate de nicio analiză serioasă.
”Toți, indiferent de convingerile lor politice, gândeau la emanciparea României”, spunea Cioran în anii `80 despre membrii asociației Criterion. Nu exista demagogie, se discuta despre orice. După Marea Unire, Cioran făcea parte din prima generație necondiționată istoric, care însă trebuia să își asume o misiune istorică. Două dintre ”bolile” acestei generații revoluționarismul și extremismul, cu cele două fețe ale ale: comunismul și legionarismul. Cioran a avut neșansa de a trăi într-un secol sufocat de ideologii.
1933-1935 este perioada în care Cioran studiază în Germania prin intermediul unei burse a Fundației Humboldt, ocazie cu care publică o serie de articole antidemocratice în care își exprimă admirația pentru regimurile totalitariste. Simpatia sa pentru dreapta legionară s-a petrecut în urma acestei perioade, el chiar declarând într-o emisiune radio din 1940 că ”Înainte de Corneliu Zelea Codreanu, România era o Sahară populată.” Ianuarie 1941 aduce în prim plan rebeliunea legionară. După ce în februarie 1941 este numit consilier diurnist, Emil Cioran părăsește pentru totdeauna România și se stabilește în Franța.
”Nihilist, lipsit de solidaritate, coerență interioară și aderență spirituală, refractar la cultură și implementarea justiției sociale, românul e predispus ratării.” (Emil Cioran, ”Schimbarea la față a României”)
Cioran nu și-a retractat public angajamentele din anii `30. A făcut acest lucru prin intermediul volumelor, scrisorilor și articolelor în care își reneagă entuziasmul acelei perioade. Un entuziasm specific vârstei necuminți, care nu poate arunca cenușă peste întreaga opera a celui care rămâne unul dintre gânditorii emblematici care s-au născut în România. Există destui intelectuali de-a lungul istoriei care au făcut alegeri politice greșite, iar opera lor nu poate fi ștearsă cu buretele doar din acest motiv.
”E o rușine să primești premii. (…) E decadent pentru spirit să îl amăgești cu glorii ieftine. Nu prosperi când primești un premiu, ci devii suspect atât pentru prieteni, cât și pentru dușmani.” (Emil Cioran, convorbire cu Ion Deaconescu, 1988-1989)
Într-una din dezbaterile dintre Gabriel Liiceanu și Pierre Yves Boissau, cel dintâi întreabă retoric: ”Care este locul moral al unei critici de acest fel? Poate cineva să judece în privința sincerității lui Emil Cioran?” Cioran căuta o ideologie care să dea naștere unui nou destin pentru România, aceasta ar fi cheia de lectură sugerată de Patrice Bollon, căutarea unei insurecții pure. Cioran pierde cetățenia română, însă nu o solicită niciodată pe cea franceză, preferând să rămână la statutul de apatrid.
”Din motor esențial, istoria devine o simplă consemnare a inumanității; politica, la rându-i, o iluzie.” (pg. 199).
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: observatorcultural.ro, EdituraParalela45.ro, agentiadecarte.ro)
