Nehotaratii sorti ai bataliei, de John Steinbeck
Editura Polirom, Colectia Biblioteca Polirom, Iasi, 2012
Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.
Recunosc, am avut o slabiciune pentru John Steinbeck si romanele sale din mai multe motive, dintre care, acum, as enumera atat stilul literar lizibil, usor de citit atat in limba romana, cat si in franceza sau engleza (majoritatea cartilor lui le-am citit fie in traducerile lor franceze, fie in engleza, din perioada geneveza a existentei mele), inteligibil, direct, atat de tipic american, cat si pentru ca in mai toate cartile sale este prezenta, intr-o forma sau alta, America, un continent care continua sa ma fascineze si pe care, prin cartile lui, incercam sa-l inteleg, lasand la o parte tonele de prejudecati facile, adevaruri mestecate de ceilalti, de cei care intotdeauna stie mai bine.
Romanul „Nehotartii sorti ai bataliei” nu se indeparteaza prea mult de la tiparul operei lui Steinbeck care, macar in aceasta privinta, cunoaste o unitate de apreciat: aplecarea catre viata omului simplu, zdrobit de o societate capitalista, avida dupa castig, omul modest care mai intotdeauna o sfarseste rau, intre patru scanduri. Poate ca tocmai aceasta aplecare obsesiva i se poate imputa lui Steinbeck. De acord, Marea Criza a facut ravagii in America si a afectat milioane de oameni si, mai ales, paturile sarace (o putem constata foarte bine si acum cand Noua Criza ataca mai ales paturile sarace, care nu au rezerve si nici conturi bine plasate in Elvetia), insa este o greseala sa rezumam intreaga istorie interbelica a Americii doar la aceasta perspectiva.
Cartea prezinta povestea dramatica a unui tanar activist comunist, chiar daca Steinbeck are pudoarea de a nu-l numi niciodata astfel, cea mai clara definitie a celor doi agitatori comunisti (maestrul Mac si invatacelul Jim Nolan) fiind cea de rosii, implicat in organizarea unei greve a culegatorilor nomazi dintr-o vale din California unde se aflau mari livezi de meri, ale caror fructe, pretioasele mere, trebuiau recoltate intr-un interval scurt de timp. Reducerea platii de catre detinatorii livezilor antreneaza un intreg sir de evenimente la care iau parte si cei doi agitatori (sau, depinde de perspectiva, „luptatori pentru justitie sociala”) comunisti, maestrul si invatacelul. Maestrul, preia de facto conducerea grevei, folosind toate metodele comuniste de manipulare a maselor, punand un lider de fatada, cu autoritate in randul muncitorilor, organizand retelele de ajutorare de la simpatizantii din zona etc. Actiunea nu difera mult fata de romanele aparute prin anii 1950-60 in Romania comunista in care sunt glorificate activitatile ilegalistilor comunisti din Romania burgheza.
Incercand sa-i martirieze pe militantii comunisti, Steinbeck pune in gura agitatorului principal, si fraza „Toata lumea ne uraste; si cine e cu noi, si inamicul. Si daca e sa castigam, Jim, daca terminam cu asta, cine e de partea noastra o sa ne omoare. Ma-ntreb de ce o mai facem.” Istoria regimurilor instaurate de comunisti arata exact contrariul, nu militanti comunisti au fost omorati dupa preluarea puterii, ci nenumaratii oponenti. Nu-l credem pe Steinbeck atat de intuitiv incat sa miroasa Procesele de la Moscova care de altfel au inceput dupa editarea cartii sale (1936) si au tinut pana in 1938, decapitand tocmai vechii lideri bolsevici care nu mai erau pe placul lu Stalin.
Cu greu am regasit paragrafe care merita desprinse din materia cartii pentru a exemplifica teoriile fals-umaniste ale lui John Steinbeck „E ceva ce se naste dintr-o lupta ca asta, spuse Jim. Dintr-o data simti cum marile forte lucreaza sa creeze probleme mici, cum e greva asta a noastra. Si viziunea acelor forte are un impact asupra ta, te ridica si te face sa iei atitudine. Banuiesc ca de-acolo vine autoritatea.”[1] Singurul personaj care pare a iesi din schema literaturii de propaganda comuniste si pentru care acest volum nu ar fi vazut lumina tiparului in tarile rosii de dupa 1945 este doctorul taberei grevistilor care are indrazneala sa puna sub semnul intrebarii atat motivatia cat si rezultatele luptei celor doi comunisti.
Sfarsitul volumului si al actiunii este brusc, caci tanarul activist comunist, Jim Nolan, este impuscat in cap de o mitraliera a fortelor reactionare oferind o jertfa suplimentara menita a alimenta panteonul luptatorilor de clasa. Pentru Steinbeck, autosacrificiul reprezinta una din temele sale predilecte, plecandu-se de la considerentul ca nimic important in istorie si viata nu se face fara o jertfa consistenta de sange (cam aceeasi treaba ca in cazul Anei lui Manole). Din aceasta perspectiva, pur subiectiva, pe care ne-o asumam, este putin exagerata prezentarea oferita de editura la pagina a doua „cel de al cincilea roman al lui John Steinbeck urmareste traseul furtunos al maturizarii lui Jim Nolan, un tanar insingurat si deznadajduit din San Jose, ce se angajeaza cu un extaz aproape mistic in marea cauza pe care-o imparateste cu semenii sai.” Si acest volum a contribuit la receptarea favorabila a scrierilor lui Steinbeck, in general critice la adresa sistemului exploatator capitalist din America de catre regimul sovietic care i-a oferit un turneu propagandistic clasic la scurt timp dupa ce cel de al Doilea Razboi Mondial s-a terminat, in 1948, experienta concretizata de Steinbeck in volumul de calatorii ‚Jurnal rusesc.”[2] Este imposibil de imaginat o lume postbelica in care America ar fi fost si ea ingenunchiata de comunism. In mod sigur, ar fi fost un cosmar din care am fi avut foarte putine sanse sa ne trezim, avand in vedere rolul ei esential in apararea lumii libere si implozia Uniunii Sovietice.
Motivatia juriului care i-a acordat Premiul Nodel pentru Literatura in 1962 este pertinenta: „pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită”. Insa diferenta care nu trebuie uitata este si cea rezumata la faptul ca astfel de carti critice la adresa sistemului social capitalist puteau aparea bine-mersi in Occidentul capitalist, decadent, aducand faima si statut social celor care le scriau, in timp ce autorii cartilor critice la adresa regimurilor totalitare comuniste o sfarseau destul de rau, prin Gulag, ciuruiti de gloantele organelor de Securitate, sau, in cel mai bun caz, intr-un lung si lung exil din care putini s-au intors (precum Alexandr Soljenitsin).
