„Frații de la Auschwitz”, de Malka Adler
Editura Rao, București, 2021
Traducere din limba engleză Cristina-Mihaela Tripon prin Lingua Connexion
O cronică frustă, dezbrăcată de orice nuanță – culoare, cuvânt, gest – care să îmblânzească tragedia vieților celor doi frați, Dov și Yitzhak. Ei poartă până în prezent, săpate în cei cei 76 și 75 de ani trăiți, traumele cumplite ale experienței inumane numite lagăr – Auschwitz, Buchenwald, Zeiss, Birkenau, Jaworzno, Blechhammer… Muncă, foame și moarte sigură! Si ei sunt doar doi dintre milioanele de oameni trecuți prin îngrozitoarea mașinărie pusă la cale de naziști pentru a-i îngenunchea și ucide pe evrei, dar și pe alte categorii sociale blamate de ideologii și executanții celui de-al doilea Război Mondial.
O carte-mărturie greu de citit, de asimilat și mai ales de înțeles, pentru că atât mintea citirorului cât și toate simțurile sale care îl situează în specia umană, se revoltă. Mirosurile de sânge, ură și moarte țâșnesc din fiecare filă.
Citate precum acesta:
”În cele din urmă, a sosit un tren special pentru vite. Eram convinși că era o greșeală. Soldații ne-au îmbrâncit în vagoane. Impingeau cu forța familii întregi. Sate întregi. Târguri. Orașe. Eu am înțeles. Ungurii voiau să curețe lumea de evrei. Nu voiau să respire într-o lume prin care trecuse un evreu. Voiau să privească departe, în viitor, fără evrei. Niciunul. O lume cu cer senin, soare și lună”.
Sau acesta:
”Bebelușii zburau prin aer ca niște păsări. Femeile însărcinate erau azvârlite într-un camion. Burta unei femei a explodat în aer, conținutul ei împroșcându-se în toate părțile de parcă ar fi fost un pepene roșu, nu un copilaș. Bătrânii care nu puteau umbla erau călcați în picioare. Sate întregi stăteau înghesuite sadea pe peron. În aer se înălța o coloană de fum și se simțea un miros puternic de pui ars. Asta îmi amintesc.”
îl aruncă pe cititor, cu duritate, în mijlocul unei dureri paralizante… mintea refuză să accepte, sufletul se usucă, viscerele se revoltă … astfel încât sintagma lui Primo Levi, ”Mai este oare acesta un om” duce iarăși și din nou către împovărătoarea problemă a dezumanizării ființei umane.
Malka Adler vine cu această terifiantă poveste pentru a ne da unul dintre răspunsurile la întrebarea lui Primo Levi, iar narativul este organizat de către autoare prin switchuri între trecutul și prezentul personajelor sale, între lupta lor pentru supraviețuire în lagăre și prezentul alterat de traumele nevindecabile. Metoda interviurilor luate celor doi frați – cu răbdare, cu înțelegere, cu empatie – la mulți ani după ce rănile fizice demult au fost vindecate (anul 2001 – Israel), scoate la iveală traseul vieții lor de la vârsta adolescenței plină de speranțe, până la senectutea împovărată de rănile nevindecate ale amintirilor terifiante.
”Ne-am născut cehoslovaci (într-un sat mic Turii Remeti din Munții Carpați, lângă orașul Perecin) și am fost trimiși la moarte ca unguri”.
Yitzhak:
”Eu sunt Yitzhak: Statul Israel mi-a dat numele de Yitzhak
Naziștii mi-au dat numărul 55 484.
Creștinii mi-au dat numele de Ichco.
Poporul evreu mi-a dat numele de Icho.”
și Dov:
”Eu sunt Dov: Statul Israel mi-a dat numele de Arieh-Dov, prescurtat Dov.
Naziștii mi-au dat numărul A-4092.
Creștinii mi-au dat numele de Bernard.
Poporul evreu mi-a dat numele de Leiber.”
Faptul că cei doi frați s-au regăsit în Buchenwald, după peregrinările fiecăruia prin alte lagăre și legătura puternică dintre ei a reprezentat condiția morală primordială de a se salva și a supraviețui coșmarului.
Yitzhak: ”-Tu ești? Ne-am îmbrățișat, am plâns. Am plâns mai tare. (…) Dov era palid, piele și os în pijamalele alea. Eu i-am șoptit: – Suntem împreună. Nu ne puteam despărți. Un soldat SS s-a apropiat. Un soldat cu cizme și cu revolver în mână. Și-a îndreptat arma spre noi, iar ochii lui mijiți semănau cu o crăpătură în perete. Voiam să mă opresc din plâns. Nu puteam. Soldatul SS a țipat: – Ce faceți voi doi aici? I-am spus: – Acesta este fratele meu. Mi-am regăsit fratele la Buchenwald. Soldatul SS și-a mușcat buza de jos și a bătut cu revolverul în marginea cizmei, iar apoi, s-a întors și a plecat. Soldatul SS Heinz Schultz s-a întors și a plecat”. Ulterior, un nou gest de omenie al Soldatul SS Heinz Schultz. După război, Yizhak l-a căutat prin ziare. ”I-am căutat numele. Nu l-am găsit în ziare. Voiam să văd dacă fusese găsit vinovat. M-am gândit să pun o vorbă bună pentru el, apoi m-am răzgândit. Nu trebuie să punem o vorbă bună pentru naziști. Nu trebuie, din cauza tuturor celor care au murit pe drumuri.”
”Trebuie să ieșim vii din războiul acesta. Împreună!” A fost mantra care i-a salvat pe Dov și Yitzhak.
Dar cu ce preț! Foame…veșnică foame, lupta pentru o bucată de pâine… boală, păduchi, frică, ură, gloanțe, marșuri, gări, trenuri… Dar și recunoștință pentru cele mai mici gesturi umane, un sendviș salvator aruncat de către o femeie bătrână, gârbovită, pe drumul convoiului… ”De atunci, am încercat să rămân ultimul din convoi. Mă uitam după femeia cu coșul. N-am mai văzut-o. Sendvișul acela mi-a dat putere. Puțină. Mă gândesc deseori la femeia bătrână. O femeie îmi aruncă un sendviș o dată și mi-o aduc aminte tot restul vieții”, povestește Dov.
O lecție de la Auschwitz: ”Dacă furi, dacă omori, ai o șansă!”… pentru o bucată de pâine.
Fiecare dintre frați este astăzi jumătate om, jumătate amintiri dureroase.
Dov îi împărtășește autoarei: ”Încerc să nu mă gândesc la câte am pătimit în lagăre. Am prieteni care visează lagărele în fiecare noapte de mai bine de cincizeci de ani. Eu nu visez. Când deschid ochii dimineața, nu-mi pipăi trupul ca să văd dacă am un picior sau unghii la degete. Iar seara, când merg la culcare, nu văd o căruță cu morți ale căror brațe atârnă peste marginile acesteia. Dar prin ce-am trecut la șaisprezece ani mă afectează încă și astăzi.”
Yitzhak îi împărtășește autoarei: ”Lagărele îmi stăruie în minte. Mă uit la nepoții mei și nu îmi pot șterge din minte prin ce am trecut la vârsta lor (…) Eu nu pot pleca de acasă nici măcar pentru câteva ore și nici măcar de Paște (…) Se prea poate că nu mă pot mișca pentru că o mare parte din mine a rămas în lagăre, fie blestemate! Se prea poate că nici măcar o dată, nici măcar de Paște, nu le-am povestit copiilor despre propriul nostru exod din Egipt și asta pentru că o mare parte din suflet a rămas acolo.”
Și te întrebi tu, cititorule, cum a fost cu putință această profundă dezumanizare, personală și în grup a celor înrolați, dar și a celor rămași la casele lor sau instalați în casele celor goniți, uciși, șterși de pe fața pămîntului. Și te întrebi, tu cititorule, cum au putut victimele scăpate din măcel, să-și reia viața. Și te mai întrebi tu, cititorule, astăzi, după aproape 80 de ani, cum de omenirea nu și-a uitat lecția și ucide oameni nevinovați sub șenilele tancurilor și sub ploaia de bombe?
Nu mă pot împiedica să nu vă mai citez un fragment din ultimele pagini ale acestui volum impresionant, cuvinte care simbolizează echilibrează psihicul celor doi frați, în conexiune cu problema credinței!
”Dov: – Pentru mine, Dumnezeu este pământ, aer, apă, natură. Fără ele n-aș putea exista.
Yizhak: – Înainte de Holocaust, am știut că există Dumnezeu. După aceea, n-am mai știut. Să cred sau nu? Când situația devenea mai grea, mă rugam la Dumnezeu. Azi cred că Dumnezeul meu este Statul Israel. Dacă am siguranța Statului Israel, îl am pe Dumnezeu mereu”.
”Uneori trebuie să lăsăm totul baltă și să ne privim pur și simplu și să zâmbim cu ochii ca într-o îmbrățișare caldă. Este de ajuns”.
Este oare de ajuns?
Malka Adler povestește în Nota autorului despre cum s-a născut această carte-mărturie. Autoarea face parte dintr-o familie de olimi hadashimi, pionieri bulgari care au facut Alyia în 1936, tatăl ei numărându-se printre primii zece membrii ai satului-așezare de lângă Marea Galileei. Apoi, în anul 1946, cei doi frați – personajele acestei cărți, au ajuns în acel sat, Yitzhak rămănând în familia Malkăi, iar Dov fiind trimis în altă familie.
În data de 21 iunie 2016, ziua națională Yom (Ziua) HaAliyah a trecut cu o majoritate covârșitoare votul final în plenul Knesset. Această sărbătoare națională a fost stabilita pe 11 aprilie, la această dată, în anul 2488, având loc prima Aliya în masă din istorie, când Copiii lui Israel au trecut râul Iordan în Eretz Yisrael.
Malka Adler s-a născut într-un mic sat de lângă Marea Galileii, în nordul Israelului. Și-a început munca de autoare când a împlinit 50 de ani. După ce a urmat un curs de scriere creativă, s-a îndrăgostit de artă. Malka a scris șase cărți, dintre care patru sunt despre Holocaust. Și-a obținut diplomele de licență și licență în consiliere educațională la Universitatea Bar Ilan și este terapeut de familie și de cuplu, scriitoare și facilitatoare a mai multor cluburi de lectură.
Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.
(Sursă fotografii: Libris.ro, HarperCollins.com)
