”Muzici și faze”, de Ovidiu Verdeș
Editura Polirom, Colecția Fiction.Ltd, Iași, 2016, Ediția a III-a revăzută
Ovidiu Verdeș ne introduce prin „Muzici și faze” în atmosfera vieții unui adolescent din Bucureștiul anilor ’70, pe nume Tinuț, în ultima săptămână de școală, înainte de vacanța de vară. Tinuț este deopotrivă protagonist și narator, fiind un personaj extrem de veridic în sensul că autorul reușește să creeze prin intermediul lui un ambient plin de umor, „curat” adolescentin, în care domină două direcții majore: un puternic entuziasm pentru muzică, respectiv iubirea. Aceste două direcții majore își au câte un reprezentant din apropiații protagonistului și anume: Bodi, un băiat mai mare pe care Tinuț îl admiră și îl respectă pentru pasiunea sa pentru muzică și pentru impresionanta lui colecție de înregistrări muzicale, lucru deloc ușor în perioada în care se desfășoară acțiunea romanului, respectiv Hari, colega lui de liceu, o puștoaică imprevizibilă de care acesta este îndrăgostit și care, ulterior, ajunge să-i fie iubită.
„Muzici și faze” e o carte simplă, în sensul cel mai bun al cuvântului, neavând o acțiune liniară, scenele fiind mai degrabă disparate, adică faze din viața lui Tinuț, de când era mic până la cele mai recente. Astfel, gândurile protagonistului trec de la Hari, la muzică, la ascunzătoarea de țigări, la meciuri de fotbal cu băieții din zonă, ș.a. Cartea oferă efectiv acces în mintea unui adolescent și în viața de la bloc de acum câteva decenii, totul realizându-se printr-un stil spontan și printr-un limbaj simplu și natural, specific unui adolescent.
„Am deschis oracolul și m-am apucat să scriu… La nume am adăugat și grupa sangvină, să știe fata în caz de ceva cu Canțone, la ce fac în timpu’ liber am zis că mă îndeletniceam, după care vreo jumătate de oră am scris șnur, deși, pre legea mea, it wasn’t easy at all să nu fac mișto și să nu fie nici stupizenii. Că era partea aia cu preferințele, și la actori, gagicile, bine’nțeles, dă-i cu Giuliano Gemma, Robert Redfort, Alain Delon, de-mi venea să zic „Colea Răuțu, nene!”, după care tot așa, actrițe, filme, flori, anotimpuri, animale , profi și profe, muzici…”
Tinuț este un personaj plin de farmec, credibil datorită limbajului nepretențios, datorită faptului că este naiv, dar în același timp plin de grijile specifice vârstei sale cum ar fi ce anume să-i scrie în oracol lui Hari pentru a o impresiona sau cum să evite să aibă scandaluri cu cei trei golani, Canțone, Oase și Nas. Cărtărescu a spus că nu mai lipsea mult ca Verdeș să fie un Salinger, iar mulți nu au fost de acord. Totuși, mi se pare că ceea ce îi apropie foarte mult pe cei doi este o anumită profunzime, nu foarte evidentă, pe care o au protagoniștii din „Muzici și faze”, respectiv „De veghe în lanul de secară”.
Revenind însă, romanul lui Verdeș a fost acuzat că ar fi un „roman pornografic”, dar după umila mea părere, nimic mai lipsit de adevăr. Existența unor invective, a unor cuvinte vulgare nu este, aici, nimic altceva decât marca oralității, respectiv o caracteristică a limbajului adolescentin. Nu a devenit, în fond, populară, vorba aceea a lui Freud, că inventatorul civilizației e primul om care a decis să înjure în loc de a arunca cu piatra? În fine, dacă o să citiți romanul, o să observați că înjurăturile folosite nu deranjează câtuși de puțin căci scriitura lui Verdeș curge atât de lin și de natural încât cuvintele respective nu au nicio șansă să agaseze, ci din contră, ele completează tabloul creat, introduc lectorul în atmosferă, senzația de artificial lipsind cu desăvârșire, în parte, și datorită acestor cuvinte.
De asemenea, aproape întregul roman este dominat de ideea de muzică. Tinuț și prietenii săi sunt obsedați de nume mari ale muzicii, precum Led Zeppelin, Pink Floyd, Mahavishnu Orchestra, Rolling Stones, Genesis, Queen, Louis Armstrong, Deep Purple, ș.a. Chiar și din postura mea, adică a unei individe născute în anii 90, care nu a trăit vremuri de adolescent fără internet și download-uri de melodii sub un minut, nu ai cum să nu devii nostalgic. Înzestrându-i pe Tinuț și anturajul său cu un asemenea patos și respect pentru muzica de calitate (da, îmi permit, poate, un clișeu), Verdeș crează un adevărat ritual căci băieții au întâlniri speciale , unii pe la ceilalți, pentru a sta și a asculta muzică, pentru a descoperi eventual, de la cei mai mari, melodii noi, fiecare visând să își cumpere Maiak pentru a-și trage ei singuri melodiile.
„Scria MAJAK”, tăticu’! Adică Maiak, pe rusește…NENIKĂ! NENIKUTZĂ! Nu se poate, nu-i adevărat! Am pus mâna pe cutie, să mă conving că n-am halucinații…”
Sunt multe faze demne de amintit din acest roman, dar preferata mea e un vis pe care-l are Tinuț, în care e frustrat că nu o visează pe Hari.
„Asta mă scotea din minți: din Hari visam așa, numai cîte-o privire, cîte-un gest, cum s-a uitat odată, cum a rîs nu știu când, da’ n-o vedeam niciodată întreagă; ochii îi visam cel mai des.”
„-But here, many pretty girls your age. Why not dance with them?
Aoleo…! Ce-i asta, nene, acu’ visam în engleză? […]
– Have you also been here yesterday?
Poftim, aveam chef de conversație acu’! Hai, domn’e, unde-i Hari? […]
Răbdare: a zis că la răsărit, la răsărit să fie! Că altfel, dacă dădea buzna peste ea acuma, poate apărea o chestier cu cap de Hari și cu corp de nemțoaică, sau invers- Doamne-păzește!”
Ideea e că „Muzici și faze” nu e de povestit, e de citit fiindcă e o carte pur și simplu bună, care te relaxează și pe care cu greu o poți lăsa din mână. O recomand fără nicio reținere pentru că e un roman care nu poate decât să îți aducă zâmbetul pe buze și în scenele căruia se vor regăsi, probabil, mulți dintre voi.
