”Moștenirea familiei Kurt”, de Bjørnstjerne Bjørnson
Editura Litera, București, 2012
Traducere din limba germană de Corneliu Papadopol
În anul 1913 autorul norvegian Bjørnstjerne Bjørnson primește Premiul Nobel ca recunoaștere a marii, nobilei și variatei sale activități literare, distingându-se întru totul prin prospețimea inspirației și prin minunata puritate a sufletului (motivația Juriului Nobel, 1913). Moștenirea familiei Kurt este unul dintre romanele de bază ale autorului norvegian, o cronică de familie, așa cum a intrat în istoria literaturii, dar nu numai. Ne aflăm în fața unei lucrări care transcede barierele timpului, cu tematici ce continuă să fie de actualitate, o reprezentare a sufletului autorului norvegian, o luptă deschisă împotriva mentalităților străvechi. Romanul transmite un puternic mesaj social, în principiu emanciparea femeilor și însușirea monogamiei de către ambele sexe, ultima generație prezentată în roman ducând o luptă dură pentru susținerea acestor cauze. Totuși, resortul narațiunii o constituie tema eredității, individul fiind supus unei lupte continue împotriva propriilor limitări, precum și împotriva predispozițiilor genetice. În acest sens, familia Kurt, inițial Curt, este cel mai bun exemplu, iar narațiunea ne arată că a fost nevoie de trei secole pentru ca ultimul descendent prezentat în carte, Tomas Rendalen, să aibă șansa să lupte împotriva acestor predispoziții spre nebunie, iar acest lucru este posibil doar cu ajutorul mamei, Tomasine Rendalen.
Povestea Kurtilor începe în secolul al XVII-lea, când un navigator pe nume Kurt, cu origini princiare germane, debarcă într-un port din Norvegia, impunându-se drept un om înfricoșător, în stare de orice pentru a-și atinge scopurile. De acest lucru dă dovadă când, printr-un tertip jucăuș, reușește să se căsătorească cu Ingeborg, fata celui mai bogat om din regiune, luând astfel în moștenire conacul aflat pe coasta împădurită a muntelui, deasupra orașului. Însă căsătoria nu are un destin fericit, sfârșitul aducând nebunia lui Ingeborg, castrarea lui Kurt și aruncarea lui în groapa cu gunoi a conacului, precum și doi fii, Adler și Max, aflați la poli opuși, dar care reușesc să continue munca începută de tatăl lor, și anume subjugarea economică a întregului oraș, precum și continuarea numelui Kurt. Ajungem astfel în anul 1830, când singurul moștenitor al Kurtilor este Konrad, grădinar de profesie, încercând prin practicarea acestei profesii să evite trăsăturile ereditare ale nebuniei. Acesta este o fire blândă, însă cursul eredității este reinstaurat de către fiul său, John (tatăl lui Tomas Rendalen), al cărui caracter seamănă enorm cu cel al străbunului Curt. Și, asemenea lui, recurge la diverse șiretlicuri pentru a se căsători cu inteligenta Tomasine Rendalen, cea care reușește să educe caracterul neastâmpărat al lui Tomas, pavându-i un drum de succes în ciuda diverselor trăsături care-i amintesc de defunctul soț, John, mort pe neașteptate, într-un atac de apoplexie.
Energicul Tomas Rendalen ne aduce cu acțiunea în plin secol XIX, când reîntors acasă, preia conducerea școlii de la mama sa și luptă pentru instaurarea unui nou tip de învățământ, bazat pe emanciparea femeii și pe egalitatea dintre bărbat și femeie în contextul căsătoriei. În această parte, romanul se transformă într-o adevărată luptă împotriva tradiționalismului, a percepției greșite a învățăturilor religiei în ceea ce privește relația bărbat-femeie; o luptă împotriva imoralității părinților și a efectului pe care comportamentul lor îl are asupra copiilor. Această ultimă generație, reprezentată de către Tomas Rendalen, reprezintă întruchiparea idealurilor pentru care autorul a și fost elogiat de către Juriul Nobel și a reprezentat surse de inspirație pentru alți autori norvegieni, precum Knut Hamsun.
Tomas, alături de mama sa și pastorul Karl Vangen (băiat adoptat de către Tomasine), clădește o instituție de învățământ, greu acceptată de către comunitate, din cauza căreia Tomas se îndoiește de multe ori de capacitatea lui de a depăși genetica moștenită de la nebunii Kurti, dar care, în cele din urmă, are parte de câștigarea unei bătălii decisive, care asigură atât viitorul instituției, cât și pe cel al fericirii personale. Emblematice pentru ultima parte a romanului sunt cele patru fete din școala condusă de către familia Rendalen, Nora, Tora, Tinka și Milla, cele care împreună formează statul-major și care mai târziu vor înființa o asociație în care fetele au posibilitatea să vorbească deschis despre multe aspecte ale vieții de femeie, inabordabile în public până în acel moment. Cu titlu moralizator, este povestea Millei versus Tora, două fete din clase sociale diferite care sunt aduse de către destin în anturajul aceluiași băiat, Niels Furst, un locotenent de marină cu aspirații la curtea regală; iar pentru ajunge acolo Niels recurge la obiceiurile specifice bărbaților Kurt de odinioară – crearea unor situații favorabile pentru a o atrage pe Milla în căsătorie, Milla fiind unica moștenitoarea a unei însemnate averi. Singurul pas greșit pe care-l face este că o siluiește pe Tora, pe care o consideră pur și simplu o femeie frivolă. Finalul romanului nu se lasă așteptat – recunosc că mi-aș fi dorit să citesc mai multe pagini la fel de intense și moralizatoare precum cele din finalul dramatic și comic în același timp – și cititorii au parte de un deznodământ cum numai într-o piesă de teatru ar putea vedea.
