”Evreu fara frontiere”, de Tiberiu Roth
Editura Libris Editorial, Brașov, 2019
Memorialistica este unul dintre genurile literare care mă fascinează. Decizia de transforma bilanțul vieții, activității publice, creației literare, artistice sau publicistice într-o carte nu cred că este una ușoară. Cele ce urmează după această carte, dacă urmează, riscă să fie citite și considerate ca un fel de capitole anexă. Și totuși din ce în ce mai multe personalități aleg să o facă, și nu neapărat la vârstele bilanțului, daca ținem seama de prelungirea mediei de vârstă biologică. O fac și persoane și personalități care nu aparțin lumii literaturii și publicisticii, și ca urmare apare un sub-gen relativ nou – cartea de memorii ca debut. Rezultatele sunt amestecate, căci meseria de autor de carte are și ea o fază de ucenicie care este marcată de erori specifice debutanților.
‘Evreu fără frontiere’, cartea lui Tiberiu Roth, a cărui prim volum publicat în 2019 de editura Libris EDITORIAL din Brașov l-am citit, este o astfel de operă de memorialistică și o carte de debut în același timp, dar una specială din multe puncte de vedere. În primul rând nu are aproape nicio tară a cărților debutanților. Este interesantă, bine scrisă, captivează de la prima până la ultima pagină, ceea ce nu este ușor ținând cont că este vorba despre un volum de 530 de pagini plus ilustrații, în format mare. Și încă cititorul cucerit de stil și conținut va dori să citească și volumul doi (apărut și el, dar care nu a ajuns la mine încă). Ceea ce însă atrage atenția asupra acestei cărți este originalitatea formulei folosite de autor. Tiberiu Roth abandonează de la bun început formula pur memorialistică. Folosind articolele publicare intre 2013 și 2019 în revista internetica ‘Baabel’ el formatează cartea ca pe o originala colecție de note de călătorie. Subtitlul cărții – ‘Călătorie prin țări, idei și ere’ – este foarte ilustrativ pentru voiajele imaginare propuse pe urma perindărilor sale în lume. Avem de-a face cu relatări geografice, cu incursiuni istorice legate de locurile în care a avut șansa să ajungă, și cu idei și subiecte de discuție propuse în legătură cu țările vizitate și istoria lor, legate însă și de istoria sa personala și de cea a poporului său.
Cei care nu-l cunosc pe Tiberiu Roth personal sau prin intermediul prezenței internetice (articolele din Baabel sau postările pe Facebook) beneficiază de un scurt CV la începutul cărții: născut la mijlocul celui de-al doilea deceniu al perioadei interbelice, copilăria i-a fost marcată de originea sa evreiască și prima tinerețe de originea socială ‘nesănătoasă’ care l-au făcut să aparțină categoriilor discriminate de cele două dictaturi succesive care s-au succedat în România. Renunțând la visele de a ajunge să trăiască în țara renăscută a evreilor care luase ființă în 1948, și-a construit o solidă carieră profesională care a inclus, la apogeu, poziția de inginer-sef al uneia dintre fabricile model ale României comuniste. Finalul acestei cariere a inclus activitate didactică, și apoi activitate publica, fiind timp de trei decenii președintele Comunității Evreilor din Brașov. Cele trei decenii au coincis cu marile schimbări în România, începând cu anii finali ai dictaturii urmați de lunga și sinuoasa tranziție. Conținutul cărții și felul în care scrie Tiberiu Roth au fost influențate de biografie, dar vom reveni la ea în continuare.
Cei care parcurg cartea vor detecta rapid formula folosită de autor, care este repetată destul de consecvent în diferitele capitole ale cărții. Parcursul vieții și pozițiile ocupate i-au înlesnit călătorii începând chiar din perioada comunistă, continuate în vremea când avea responsabilități publice în comunitatea evreiască și mișcarea sionistă renăscută în România după 1990. Tiberiu Roth ajunge într-un loc din lume, să zicem San Remo (un exemplu mai mult sau mai puțin întâmplător). Menționează rezonanța locului în conștiința publică (festivalurile de muzică ușoară), apoi furnizează informații de felul celor pe care cititorii se așteaptă să le găsească în cărțile de călătorie. Una dintre preocupările sale permanente (pe care o împărtășesc și eu în călătoriile mele) este căutarea reperelor evreiești din țara sau orașul în care a ajuns, legate de prezentul și de istoria vieții evreiești în locul respectiv. În cazul orașului San Remo este vorba despre un eveniment istoric petrecut cu un secol în urmă, conferința care a stabilit condițiile Mandatului Britanic, care consfințea aplicarea în practică a principiilor Declarației Balfour din 1917 care promitea stabilirea unui ‘Cămin Evreiesc’ în Palestina eliberată la sfârșitul primului război mondial de sub ocupația de jumătate de mileniu a Imperiului Otoman. Secțiunile istorice ale capitolelor sunt în general bine scrise și atent documentate, și lectura lor constituie o bună introducere pentru cei care sunt mai puțin familiari cu subiectele și un prilej de consolidare și comparație a informațiilor pentru cei care au deja cunoștinte despre locul respectiv și istoria sa. Personal am apreciat relatări din locuri în care eu nu am ajuns (Peru, Corsica) dar și completarea cunoștințelor despre locuri pe care le-am cunoscut cum sunt Irlanda, Portugalia, Insulele Canare. Am găsit numeroase detalii pasionante despre istoria evreiască a Brasovului în care trăiește Tiberiu Roth, dar și despre istoria evreilor din Viena și din Imperiul Austro-Ungar și raporturile lor cu dinastia habsburgică.
Iată-l de exemplu pe călătorul nostru prin țări și ere ajuns în insula Creta și relatând un emoționant episod de istorie evreiască:
‘Nu se știe exact când și cum a început marea istorie a micii comunități evreiești din Hania, dar există o scrisoare circulară emisă de Senatul Roman în anul 142 î.Ch. la cererea regelui Simon Hasmoneanul, adresata evreilor din Creta. Exact se știe doar când și cum s-a sfârșit istoria lor. În 20 mai 1944, cei 264 de evrei din Hania au fost adunați de trupele germane de ocupație (nu era greu, căci ei toți locuiau în micul cartier evreiesc din orașul vechi!), încărcați într-un vas, transportați în aceeași zi la Heraklion – capitala insulei și portul cel mai mare. În 9 iunie, evreii din Hania au fost îmbarcați cu destinația Auschwitz, pe vasul Dania, care urma să-i transporte până la Atena. Pe același vapor au mai fost îmbarcați 400 de ostateci greci și 800 de prizonieri de război italieni (Italia întorsese armele împotriva Germaniei). După ce vaporul a ieșit în larg, un avion britanic a bombardat vasul, necunoscând ce fel de încărcătură transporta. Echipajul german a părăsit vasul avariat, care s-a scufundat cu proscrișii închiși în cala vasului. Greci, italieni și evrei. Un cinic ar putea spune că evreii au scapăt de Auschwitz …’ (pag. 127)
Tiberiu Roth este sionist activist și își declară pe față poziția fară pretenții de falsă obiectivitate atunci când vorbește despre trecutul sau prezentul Statului Israel. Admirația fata de realizările acestei țări în scurta sa istorie este explicită. De câte ori are prilejul, și prilejurile i se ivesc des, leagă locurile vizitate de istoria poporului evreu, de perioada istorică de coșmar a Holocaustului, de renașterea națională și reîntoarcerea evreilor în patria renăscută și reconstruită din temelii. Unele dintre capitole se transformă în scurte prelegeri de istorie a comunităților evreiești sau ale evenimentelor care au dus la nașterea și la consolidarea Statului Israel. Ele sunt foarte instructive, cred, pentru o parte din publicul cititor de limba română care a avut rar ocazia să citească istorii bine concepute ale unei țări care este tot timpul în centrul atenției mediei dar care este puțin cunoscută de cei care nu au vizitat-o sau studiat-o. Atunci când exprimă opinii politice ele nu au pretenție de echilibru (vezi capitolul ‘Scrisoare către „văru’ meu”‘) dar se mențin pe linia moderației pacifiste. Și totuși, atât atitudinea politicoasă și deferentă atunci când evocă personalitățile israeliene cu care s-a întâlnit cât și evitarea consecventă a criticilor sau a luării de poziții în legătură cu disputele interne israeliene reprezintă și ele o luare de poziție:
‘Două curente majore au coagulat (mai mult sau mai puțin) politicile privind statalitatea, ele dominând și astăzi scena politică evreiască din Israel și din diaspora, cu toate că în multe aspecte exista deja un consens tacit: intrasingentii și concilianții. Intransigenții, ale căror personalități majore au fost Jabotinsky, Beghin, Șamir, consideră că Iudeea și Samaria sunt teritorii istorice evreiești inalienabile și, chiar dacă prin avatarurile și inechitățile istoriei au ajuns să fie dominate demografic sau atribuite politic arabilor palestinieni, nimeni nu este în drept să interzică stabilirea unor așezări evreiești pe aceste teritorii. Concilianții, care se consideră executori ai viziunii unor lideri că Sokolov, Arlosoroff, Ben Gurion, susțin renunțarea la continuarea dezvoltării de așezări evreiești în Cisiordania și chiar desființarea unora dintre așezările existente. Și unii, și alții, intrasigenti și concilianți, doresc pacea, recunoașterea Statului Israel ca stat evreiesc și a Statului Palestina ca stat arab, frontiere negociate, asigurarea drepturilor și libertăților democratice pentru cetățenii și rezidenții din statele proprii, garanții strategice pentru securitatea Statului Israel (înconjurat de o superioritate disproporționată a statelor arabe din jur). Unul dintre cei mai importanți lideri israelieni concilianți, care a întruchipat speranța păcii, a fost Ițhac Rabin. El a fost ucis de un intrasigent în ziua de 4 noiembrie 1995.’ (pag. 203)
Viziunea sionistă este frumos expusă în capitolul care (pornind de la arhipelagul Bikini unde au avut loc experiențele nucleare americane după cel de-al doilea război mondial) descrie istoria organizațiilor care au luptat pentru independența Israelului:
‘Sionismul s-a născut dintr-o Disperare, o Dorință, și un Vis. Disperare pentru viața evreilor amenințată de antisemitism, pogromuri, discriminare și persecuții; dorința de păstrare a culturii, tradițiilor și sufletului poporului evreu; visul de reclădire a statului evreu după doua mii de ani în exil. Mișcarea sionistă, a carei vârstă venerabilă de 120 de ani o vom aniversa în anul viitor, nu a fost, de-a lungul anilor, o oază de liniște și concordie. Idei, pasiuni și interese s-au combătut reciproc, servind idealurile și scopurile fundamentale ale Mișcării pe cai diferite. Declarația Balfour și apoi Mandatul încredințat Marii Britanii prin Tratatul de Pace de la Sevres, au generat o ambiguitate păguboasă în Proiectul sionist prin acceptarea formulei de „Cămin National Evreiesc”, care avea să genereze conflictul – devenit cu timpul ireconciliabil – intre evrei și arabi în Palestina. Dar și între evrei și evrei, între cei de dreapta („ulii”) și cei de stânga („porumbeii”). (pag. 355-356)
Multe dintre lecțiile de istorie presărate de Tiberiu Roth sunt informative și bine structurate. În unele locuri aș fi dorit parcă o abordare mai personală, mai implicată. În definitiv, la ora când cartea a fost publicată și când cititorii au ajuns să o țină în mână, autorul nu mai deținea nicio funcție oficiala, nu mai era obligat să-și păstreze părerile ‘pe linie’, să elogieze demnitarii și să le menționeze titlurile, eventual adăugând inițiale de gen ‘E.S. ‘. Câteodată abandonează tonul oficial și atunci avem parte de mărturii mult mai interesante și de perspectiva autorului martor al evenimentelor, care sunt singur că există și în alte cazuri dar a fost estompată de auto-cenzură:
‘Șef Rabinul Moses Rosen era un om aspru, nu foarte prietenos, dar era „șeful” meu direct, fiind și președinte al F.C.E.R., iar eu eram prea proaspăt numit în funcție ca să fi avut vreo controversă. Venea destul de des la Brasv, se interesa de mersul comunității, de enoriași, de tineret, lua masa la „cantina cașer”, o plătea și lăsa contribuții pentru sinagogă. Stătea totdeauna la Hotelul „Alpin” din Poiana, avea apartamentul „lui”, știa că acolo erau toate instalațiile de ascultare montate de Securitate, dar avea grijă și își prevenea invitații să vorbească doar ceea ce nu stârnea interesul „ascultătorilor”. (pag. 102)
Tiberiu Roth se dovedește a fi și un excelent portretist, fie că este vorba despre personalități istorice și impactul lor asupra epocilor în care au trăit și până în prezent (Napoleon Bonaparte cu contribuția sa la emanciparea și egalitatea în drepturi a evreilor, inclusiv declarația proto-sionistă de la Akko) sau despre personalități contemporane. Când dedică un capitol lui George Soros în care îi descrie biografia și influența sa asupra evenimentelor contemporane, Tiberiu Roth nu fuge de controversa și abordează frontal:
‘ Să încep cu declarația fermă că nu sunt un sorosist și nici măcar un fan al domnului Soros, și am motive întemeiate să nu fiu. Nu sunt nici măcar un adept al viziunii sale politice și nici măcar faptul că este „analizat” ca fiind un evreu-ungur (doua „păcate” de neiertat) nu mă face să-mi schimb părerea. Dar asta nu înseamnă că nu îi apreciez marile sale calități, faptul că este una dintre personalitățile care au configurat epoca în care trăim, că este un om cu totul deosebit și, din multe puncte de vedere, un exempu remarcabil de cetățean al planetei pe care ne-a fost dat să trăim. Și că mă supară profund când toate relele lumii i se atribuie lui de către niste amărâți, care în viața lor nu au mișcat nici un deget pentru omenire sau pentru tărișoara pe care o deplâng cu lacrimi de crocodil.’ (pag. 422)
‘Circulă pe internet (această fascinantă conexiune a creierelor lumii!) texte grotești, pline de stupidități, de ură, de antisemitism, pe care de multe ori, în bonomia sau naivitatea noastră le „dăm mai departe”. Trebuie să oprim defăimarea lui Nobel, a lui Rothchild sau a lui Soros și a multor altor capitaliști, care au făcut bani din propria lor muncă, inventivitate, perseverență și au dedicat, cu cu generozitate, o parte însemnată a averii lor altor oameni, după merite și criterii, fapt care mă obligă să subliniez că e timpul să învățam că termenul de „capitalism” nu e peiorativ și nici nu e echivalent cu necinstea și hoția. Faptul că în România, și în aproape toate țările fost comuniste, foarte mulți oameni necinstiți s-au îmbogățit, nu este decât o problemă a legislației și justiției, și nu o consecință a capitalismului!’ (pag. 308)
Este fascinant felul în care Tiberiu Roth abordează problemele identitare, plecând de la întrebări legate de propria sa biografie, persoană și identitate. Nu este simplu, el fiind evreu cu limba maternă maghiara, crescut și trăit în România, ezitând în legătură cu emigrarea și decizând să rămână să trăiască în România, dar legat ideologic și sentimental de Israel. Desigur, nu lipsesc contradicțiile, și nu pot spune că Tiberiu Roth le-a explicat până la capăt. Am menționat CV-ul de la începutul cărții. Spre finalul volumului el revine asupra propriei sale biografii, evocă familia, pe tatăl și mama sa, bunicii și mătușile, inclusiv acea parte a familiei pierită în Holocaust. Capitolul despre ‘Viața la țară’ este unul dintre cele mai frumos scrise și mai emoționante din carte. Dilemele sale identitare (pe care le împărtășesc și eu în parte) sunt mai complexe. Cultura maghiară este puternic înrădăcinată în familia sa.
La fel ca majoritatea evreilor de la vest de Carpați, o parte din familia sa a pierit în Holocaust, găsindu-se în timpul războiului pe teritoriul Ardeaului de Nord. De câteva ori menționează ‘schizofrenia identitară’ a evreilor unguri și nu-și explică decizia lor de a continua să trăiască în țara care i-a trădat așa de cumplit în timpul celui de-al doilea război mondial, cu toate că rădăcinile istorice ale evreilor în Ungaria sunt cu un mileniu mai vechi decât ale maghiarilor. Dar atunci care sunt motivele care au făcut ca Tiberiu Roth să-și asume dedublarea și să fie dintre putinii evrei rămași în România, în pofida convingerilor sale sioniste? Atașamentul față de cultura evreiasca și față de viața comunitara sunt ireproșabile, în ciuda faptului că nu este un evreu religios și nici macar limba ebraică nu și-a însușit-o vreodată. Poate că dilemele identitare sunt mai bine enunțate (dar nu și explicate) când recurge la un citat din Norman Manea, un scriitor care s-a ocupat mult în opera sa de aceste probleme:
‘Se întreba Norman Manea, reluând cinica și chinuitoarea întrebare cu iz freudian: „Ce rămâne dintr-un evreu care nu este religios, nu este naționalist (sionist) și nu cunoaște limba Bibliei?” Această interogație dureroasă, dar des ignorată, este de o stringentă actualitate, îndeosebi pentru diaspora evreiască. … Deci, ce se poate pastra din identitatea evreiasca dacă pilonii ei esențiali se surpă? Cum, de altfel, se întâmplă în mod concret în realitatea pe care o trăim! Nu doar în România, ci aproape în toate țările europene, în care mai trăiesc, fragmentați, probabil în jur de 1,5 milioane de persoane, dintre care unii se consideră, iar alții sunt considerați evrei. Dincolo de răspunsurile zeflemiste de tipul „mâncarea și umorul evreiești”, sau sumbre, cum ar fi „amintirea holocaustului”, exista trăsături fundamentale care pot caracteriza specificul evreitatii.” (pag. 177)
Câteva cuvinte despre structura cărții. Capitolele fiind independente cartea poate fi începută, citită cu pauze, intercalată cu alte lecturi. Este un avantaj pentru o carte de asemenea dimensiuni pe care mulți alti autori ar fi împărțit-o în cel puțin două cărți, și reamintesc, am citit deocamdată și recenzez aici doar primul dintre cele două volume. Exista însă și un dezavantaj, legat de faptul că sunt preluate, în fapt, articolele publicate de-a lungul câtorva ani în revista ‘Baabel’. Unele articole sau fragmente din ele se referă la evenimente de actualitate pentru momentul în care au fost scrise, altele descriu stări de fapt sau situații politice care au evoluat în direcții diferite. Un exemplu: capitolul despre Hong Kong, scris în 2015 și publicat în 2019 pare la lectura mea din februarie 2021 foarte depășit de evoluția evenimentelor politice în fosta colonie britanică care cade din ce în ce mai dramatic sub controlul aproape complet al Chinei comuniste. Cartea ar fi câștigat, cred eu, dacă la fiecare capitol / articol ar fi fost menționată data primei publicări a textului în ‘Baabel’. Nu este singura problema editorială. O alta destul de vizibila este titrarea greșită a paginilor unei părți a capitolelor din prima jumătate a cărții, cu un decalaj care face ca multe pagini să primească titluri de pagină ale capitolelor precedente. În plus, sunt câteva corecturi de conținut ale unor erori care nu ar fi trebuit să treacă o verificare editorială atentă. Exemple: Place du Tertre din Paris se află în Montmartre și nu în Montparnasse. Constantinopolul a căzut în 1453 și nu în 1451. Coloniștii de pe Mayflower nu au fost olandezi ci englezi., etc.
Toate aceste observații sunt, desigur, detalii care pot fi cu ușurință remediate la o viitoare ediție și care nu scad din valoarea documentară, emoțională, umană a cărții lui Tiberiu Roth. Călător inteligent prin lume și prin viață, autorul ne împărtășește din trăirile sale și ne cucerește prin franchețea stilului său, prin erudiția și claritatea prezentărilor, prin atitudinea angajata dar lipsită de retorică dogmatică și de extremisme în sprijinul cauzelor pe care le consideră juste. Aștept să ajung să citesc cât de curând și al doilea volum, continuarea călătoriei interesante și îmbogățitoare prin țări, idei și ere.
