Maestrul de lumini și alte povestiri, de Cristian Teodorescu
Editura Curtea Veche Publishing, București, 2005
Proza scurtă și scriitorii români au revenit în atenția publicului cititor. Nu știu dacă există studii de piață care să susțină neapărat acest trend, dar observ în jurul meu persoane interesate din ce în ce mai mult de literatura română. Să fie datorită unor acțiuni de promovare susținute de către anumiți scriitori sau critici literari? Cert e că Marius Chivu este un susținător fervent al literaturii române, în special a prozei scurte, el fiind cel care a scris prefața și a realizat antologia de povestiri scrise de către Cristian Teodorescu. Atribuindu-i titlul de prozator scurt de cursă lungă, Marius Chivu reamintește nota discordantă pe care o aducea scriitorul Cristian Teodorescu în cadrul generației de prozatori optzeciști, pe care Ovid S. Crohmălniceanu îl considera explorator realist excelent de medii profesionale mărunte.
Ce-i drept, cititorul nu are nevoie de mult timp pentru a observa că parcurge o viziunea clară, simplă, dar profundă asupra aspectelor ce pot părea lipsite de profunzime din viața unui om. Protagoniștii lui Teodorescu nu ajung nici măcar să atingă nevoile de bază, dar totuși disperarea lor, iar apoi resemnarea vine din cauza imposibilității de a atinge nevoile ce stau la vârful piramidei lui Maslow. Fănică s-a lăsat mult timp păcălit de ideea de realizare până în momentul în care a ajuns la resemnare totală, dar chiar și atunci încerca să ascundă acest lucru de soția lui. Ideea de ratare, de neîmplinire dăinuie chiar și după trecerea în neființă, căci cei rămași vor încerca să afle motivul pentru care cortegiul funerar este atât de mare; să fie personalitatea originală a răposatului sau faptul că Fănică, prin slujba sa aparent lipsită de importanță, a apărat cuceririle revoluției?
Lumea prezentată de Teodorescu este una multicoloră, împânzită de slujbe dintre cele mai diverse, de la fotograf la paznic, de la pictor la inginer. Iar ceea ce este specific autorului este puterea pe care o oferă fiecărei ocupații, precum și limitarea, dar și libertatea pe care o aduce cu sine o ocupație temporară.
Deasupra tuturor, maestrul își începu jocurile de lumini. Mâinile lui iscusite aduseră în sală lumina trandafirie a zorilor, apoi înecară totul în lumina albastră verzuie a unui diluviu de raze; scufundat pe fundul mării, barul strălucea întunecat, cu fosforescența difuză a epavelor.
Apele se retraseră treptat, covârșite de lumina aspră a unui soare deșertic, dătător de miraje, iar când lucrurile fură de ajuns de uscate apăru verdele ierburilor și, deasupra, umbrele blânde ale norilor de ploaie. Apoi maestrul aduse înserarea. Urmări cu privire binevoitoare doi tineri care începuseră să danseze. Învăluiți în propria lor lumină, razele tari izvorâte din ochiul maestrului nu-i stingheriră. Ringul se umplu de perechi și maestrul se întoarse asupra celor de la mese, răspândind asupra lor liniștea, echilibrul, cu ochiul lui verde. Se întoarse apoi și cu ochiul trandafiriu ocroti cea dintâi pereche, pierdută acum printre ceilalți.
Maestrul lăsă lucrurile în voia lor.
Poveștile lui Cristian Teodorescu reprezintă un imn închinat vieții, ce este prezentată dintr-o perspectivă ce poate părea la început mult prea simplă; totuși, la o privire mai atentă, observăm că simplitatea se transformă în neputință, în limitare și apoi acceptare a condiției cu care am fost înzestrați. Ceea ce răzbate din povestirile lui Teodorescu este o dorință mocnită pentru altceva, doar că acel altceva de cele mai multe ori nu este găsit, iar atunci o întoarcere la condiția umană firească are loc.
