”Iubește Revoluția!”, de Aleksandr Soljenițîn
Editura Art, București, 2012
Traducere din limba rusă și note de Vadim Vasiliu
Despre Aleksandr Soljenițîn se poate spune că a fost omul care a reușit, după cum e expresia, să facă regimul sovietic din cuvinte, (dar nu numai dacă păstrăm în gând faptul că a făcut închisoare sau a fost în exil). Dizident anticomunist, Soljenițîn a reușit prin scrierile sale să apropie ochii întregii lumi de ceea ce însemnau lagărele și gulagurile sovietice, ajungând prin romane precum „O zi din viața lui Ivan Denisovici” sau „Pavilionul canceroșilor” să intre în rândul titanilor literaturii rusești precum Dostoievski sau Tolstoi.
Romanul său neterminat, „Iubește Revoluția!”, nu cred că poate fi catalogat drept o capodoperă de-a sa, însă, într-o mare măsură, reprezintă o scriere esențială întrucât în el putem vedea originea viitorului combatant al sistemului sovietic, un tânăr plin de credință în sistem, gata de orice sacrificiu de dragul revoluției. Romanul este scris de către autor pe când avea vârsta de douăzeci și trei de ani, iar personajul principal, Gleb Nerjin, absolvent al Facultății de Fizică și Matematică din Rostov, apare ca un alter-ego al lui cel-de-la-început, un tânăr îndoctrinat și înflăcărat de iubirea sa pentru leninism și stalinism, umblând mereu în suflet cu dorința de a participa victoria celei mai bune dintre lumile posibile.
Prin excelență un idealist, tânărul Nerjin se zbate să ajungă, într-o țară aflată în luptă cu forțele lui Hitler și în pofida pericolului unei tumori, în rândurile artileriei:
„Nerjin a avut noroc și de faptul că trăia în cea mai bună țară. O țară care trecuse de toate crizele istoriei, care era deja organizată după principiile de bază ale gândirii științifice și echității sociale. […] Toată generația lor era născută pentru a duce revoluția din cea de-a șasea parte a Pământului pe întregul Pământ.”
Până în rândurile artileriei, ajunge să bântuie însă prin stepă alături de un convoi de căruțe care pare să fie lipsit de un scop clar, situație care pare un soi de reflexie palidă a unei Rusii în plin război. Astfel, Nerjin pare să fi ajuns pe un front al celor mai slabi, al celor cu handicap, alături de țărani, tânărul având probleme mai ales din cauză că nu știe să facă cel mai elementar lucru în acest context, anume acela de a stăpâni caii:
„Așa cum se întâmplă de fiecare dată când execuți o muncă nouă, neobișnuită și istovitoare, baliga nu-l lăsa în pace pe Gleb nici în somn: abia ațipea, că îi apăreau în fața ochilor cafeniul lichidului dens și grămezile de cocoloși întăriți. Munca grea îl făcea să se simtă un nimeni, în zadar încerca să se agațe de trecutul său intelectual de care, la drept vorbind, se mândrea mult mai puțin.”
Deși se află în acest context, gândul lui Nerjin se priponește de un singur lucru, anume adevăratul război, la camarazii lui care, își spune el adesea, probabil că ocupă înalte funcții și participă direct la marea revoluție:
„Dacă se prăbușește cauza lui Lenin zilele acestea, pentru ce să mai trăiesc?”
Așa cum am menționat, romanul nu este terminat și după mine, nu are rost să vă relatez în detaliu prin ce episoade trece Nerjin pentru a fi cât mai aproape de nucleul războiului, însă vă recomand, dacă doriți să citiți această carte, să nu fie prima operă a lui Soljenițîn întrucât poate fi percepută pe alocuri ca fiind plictisitoare sau pur și simplu ca fiind greu de citit. „Iubește revoluția” pare să fie mai lesne de lecturat după parcurgerea altor opere de-ale scriitorului, caz în care, așa cum am evidențiat la începutul acestei recenzii, romanul vine ca o completare, ca o întregire la încercarea înțelegerii formării gândirii marelui dizident literar rus. În orice caz, dacă nu vă convine acest aspect și vreți s-o lecturați oricum, acest roman este reprezentativ pentru a vedea felul în care îndoctrinarea poate acapara rațiunea unui om, mai cu seamă felul în care îi (re)direcționează toate idealurile către același punct mereu.
