Istorisiri de pe plaiuri câmpinene, de Alin Ciupală și Șerban Băleanu

”Istorisiri de pe plaiuri câmpinene. Chipuri. Locuri. Întâmplări”, de Alin Ciupală și Șerban Băleanu

Editura Premier, Ploiești, 2013

Strângerea vastului material publicistic purtând semnăturile lui Alin Ciupală şi Şerban Băleanu, (re)cunoscuţi cercetători ai trecutului orăşelului nostru, reprezintă o iniţiativă lăudabilă, recuperatorie pentru ca stim bine, publicistica se pierde prin arhive, poduri sau pivnite (sau este arsa la gratar), in timp ce o carte are o cu totul alta forta de penetrare. Cartea celor doi campineni este dominata, in mod indiscutabil, de o mare dragoste: cea faţă de Câmpina. Mesajul sau este clar anticomunist, pentru că, trebuie să recunoaştem, vechea Câmpină interbelică nu prea mai are multe de-a face cu noua Câmpină postrevolutionară, regimul communist punandu-si amprenta radical (si) asupra municipiului nostru. In acest punct, este necesar sa-i amintim si pe cei cativa campineni care au avut de suferit in mod direct de pe urma terorii insturate de Armata Rosie si cozile de topor comuniste.

Regasim detalii despre Lucian (Lulu) Palamida, ultimul deţinut politic din Câmpina, cel care a facut in vremea lui Ceausescu sase ani de inchisoare la Aiud dupa ce a plasat trei scrisori in masini aflate in Romania, ale unor turisti, scrisori de protest fata de regimul Ceausescu, destinate Radio Europa Libera. Turistii straini nu au avut curajul sa iasa cu ele din tara si le-au introdus in cutiile postale din Romania, ajungand rapid in posesia Securitătii care a avut nevoie de un an de zile de expertize grafologice pentru a ajunge in final la Palamida. Judecat în urma unui proces stalinist de genul celor din Moscova anilor 1936-37, la Casa de Cultură, cu sala plina de activisti, securisti sau colegi de munca, a fost demascat. La întoarcerea din detentie, fiul sau mic nu l-a mai recunoscut, cam cum s-a intamplat in cazul atâtor zeci de mii de detinuti politici (fiica lui Varlam Salamov si-a pus mama sa aleaga intre ea, tânara komsomolista si dusmanul patriei, tatal intors din Kolima). A  fost consilier local după 1989 pe listele Partidului Social Democrat istoric, inainte ca aceasta formatiune sa fie ingurgitata de neo-comunistii lui Ion Iliescu si Adrian Nastase.

Mircea Verbancu a fost un alt erou campinean al luptei anti-comuniste, pe nedrept cazut in uitare. Implicat alaturi de alti colegi de la Liceul Dimitrie Barbu Stirbei (actualul Colegiu National Grigorescu) in activitati conspirative indreptate impotriva ocupantilor comunisti, a fost arestat si intemnitat in inchisoare Uranus din Bucuresti. Anchetat, batut, torturat a ajuns la Canal unde a lucrat pe unul din putinele excavatoare, ajutandu-i pe ceilalti detinuti sa-si realizeze normele de mc /sapati/ zi, in functie de care se primea hrana mizera (implementarea sistemului sovietic). Muritor de foame dupa eliberare, caci dosarul il urmarea incontinuu si-l impiedica sa-si pastreze slujbele, dupa ce trimite un memoriu chiar lui Dej, a fost angajat in numai doua ore la IREP. Din capriciile divine ale dictatorilor. Asasineaza sute de mii de oameni dar salveaza doi-trei.

Nenumarate strazi din Campina poarta denumiri care mai de care mai “industriale”(in conditiile in care oraselul a cunoscut un amplu proces tocmai de dezindustrializare): conductelor, schelelor, metalurgiei, constructorilor etc. Ar fi destule pentru toti eroii luptei anticomuniste din oras. Remarcam şi că bunicul lui Serban Baleanu, a carui familie dinspre partea tatalului provine de langa Tighina, Ion Baleanu (pentru ca numele acestor martiri trebuie amintit over and over again), fiind considerat culac de catre autoritatile de ocupatie bolsevice, a fost arestat in 1940, dupa retragerea autoritatilor romane si deportat tocmai in cea mai teribila zona a Gulagului sovietic, in Kolima unde a si murit, in capitala acestui imens tinut concentrationar, in 1942. Tatal sau, la numai douazeci de ani a reusit sa fuga peste Prut.

Interesanta este si structura si evolutia demografica a orasului Campina: “Pe la 1860 in Campina se aflau 2333 agricultori, 40 familii de meseriaşi, 43 familii de comercianti. Devenise un orasel-targ cu 537 case particulare si noua edificii publice.” În iunie 1924, conform monografiei lui Stoica Teodorescu populaţia orăşelului era formată din 12.937 de suflete “curios este faptul că numărul elementelor străine este foarte divers, găsindu-se reprezentanţi aproape ai tuturor popoarelor din Europa.” Şi nu numai. Trăiau în Câmpina: persani-1, suedezi-1, albanezi-2, turci-2, americani-3, norvegieni-3, belgieni-5, danezi-5, letoni-5, ucrainieni-8, ruşi potemkinişti-15 (marinari de pe celebrul crucişător ţarist Potemkin, răsculaţi în 1905, şi care au cerut azil politic la Constanţa, împrăştiaţi ulterior în toată România), armeni-18, englezi- 19, greci-25, francezi-25, elveţieni-30, bulgari-35, polonezi-50, olandezi-58, austrieci-100, unguri-121, italieni- 133, cehoslovaci-200, germani-264. În total 1185 de străini, trăind şi muncind în Câmpina. Nu avem spaţiul necesar pentru a rememora importanţa şi istoria industrială a Câmpinei care, spre deosebire de multe oraşe industrializate forţat şi artificial de regimul comunist, antedata bolşevizarea ţării, căci se cunosc destule detalii despre aceasta. După mai bine de un secol activitatea economică cunoaşte un declin evident. După cum observau şi cei doi autori, aceasta ar fi putut reprezenta o bună ocazie pentru a dezvolta alte oportunităţi economice (mult mai puţin poluante, am adăuga noi). Din păcate, şi aceasta este atât durerea autorilor cât şi a noastră personal, potenţialul patrimonial a cam fost distrus. Cu multă inconştienţă.

Trebuie remarcat şi nepăsarea pe care au avut-o autorităţile locale în prezevarea vestigiilor trecutului căci, în foarte puţine cazuri fericite (precum actualul sediu al Primăriei şi Consiliului Local, fosta Şcoală de Maiştri Sondori, prima din lume) s-a trecut cu buldozerul peste urme istorice vechi, deosebit de interesante şi preţioase, de la niste ziduri arhaice descoperite în urma săpăturilor pentru construcţia sediului Edilconst, la intersecţia bulevardului Carol I cu strada 1 Decembrie 1918 (sediu care pare a nu fi încă funcţional) şi care ar fi fost zidurile vechii vame a Câmpinei (târgul s-a dezvoltat iniţial în jurul acestui prim punct vamal aflat în drumul greu accesibil care lega Imperiul Austriac de Principatul Munteniei) casa domnească a lui Barbu Ştirbei din apropierea sălii de sport a Colegiul N. Grigorescu în care şi-a desfăşurat activitate o lungă perioda Scoala Generala 4 (dupa cutremurul din 1991 a fost abandonata, astfel incat, in mod paradoxal, autorul recenziei, elev la liceul care administra clădirea, a ajuns să joace tenis de masa tocmai intr-o incintă domnească!!) fiind deservită  şi de nişte catacombe care au fost descoperite când s-a săpat la fundaţia  sălii de sport (insa ele nu au putut fi pastrate pentru a nu împiedica ridicarea sălii de sport, parte a pariului premierului penal de atunci, Adrian Năstase) până la sala Monovici, stucatură în stil rococo, cu 300 de locuri, în care a concertat de două ori chiar George Enescu (dărâmată pentru a se face…o parcare!) ajungând la dispreţul cu care este lăsată de izbelişte Capela Hernea.

Cine a fost acest personaj foarte interesant din Câmpina veche? Mare afacerist în domeniul petrolului, Hernea ar fi cumpărat terenurile din sudul orăşelului din moşia Ştirbei pentru o sumă astronomică atunci, de 120.000 lei. Având simţul afacerii, şi-a scos această sumă de pe urma primei sonde căci zona respectivă era cea mai  bogată în zăcăminte petrolifere din Câmpina. Avea un venit anual de 400.000 de lei (nu exagerăm dacă aproximăm că suma actuală s-ar ridica pe la 4 milioane de euro)! Ulterior a vândut întreaga zonă pentru o altă sumă imensă societăţilor Astra Româna şi Steaua Română. A dorit să fie înmormântat printre sondele sale, de aceea familia a ridicat Capela Herena, ”o mică bijuterie îmbinând neobarocul, neoclasicismul şi elemente din Roccoco. Capela ar fi unicat în arta europeană însa după 1945 se află într-un continuu proces de degradare, acum găzduind persoane fără adăpost! Tipică bătaie de joc românească! Probabil că în acest domeniu, al felului cum ne raportăm la trecut, regimul comunist a avut cele mai bune rezultate, el inserând în mentalul colectiv al poporului român dispreţul faţă de trecutul burghezo-moşieresc.

O altă tematică amplu dezbătută poate fi rezumată sub auspiciul  picanteriilor locale unele la figurat, altele la propriu (de exemplu, enumerarea reţelor culinare delicioase din zona Câmpinii, din Valea Doftanei, Brebu). Puţină lume ştie că cele două mari personalităţi care au trăit în Câmpina, savantul Haşdeu şi marele pictor Grigorescu, tipic românesc, nu  prea se înghiţeau.

“Deşi aveau case apropiate, Grigorescu şi Hasdeu nu se aflau în relaţii cordiale. Probabil Haşdeu i-a solicitat vreun tablou, iar pictorul, cu firea sa extrem de independentă, a refuzat. (…) este concludent faptul că portretul Iuliei Haşdeu a fost executat nu de Grigorescu, ci de Sava Henţia”.

Cine mai ştie că “până în urmă cu 2-3 decenii, în zona autogării mai existau băi cu ape termale, aduse de la sondele din apropiere, foarte căutate de câmpineni, care-şi tratau acolo diferite afecţiuni (…)Menţionăm că vara veneau la cură în Câmpina şi principii moştenitori ai familiei regale, Ferdinand şi Maria, care preferau apele de aici celor din străinătate.”

Remarcăm şi o puzderie de informaţii mai puţin sau deloc cunoscute. Am ales, la întâmplare, câteva exemple. În castelul de pe dealul Voila a avut loc în 1948 una din conferinţele Cominform-ului, organizaţia partidelor comuniste de rit sovietic, în care a fost infierată atitudinea sectară a celui comunist iugoslav căci, ştim bine, Tito a avut tupeul să se elibereze de sub jugul stalinist.

Foarte interesantă este şi istoria Asociaţiei Române pentru Propaganda Aeronauticii (ARPA) care a fost înfiinţată în iunie 1935 şi a beneficiat de pista de pe platoul de pe Muscel, nivelată de militarii garnizoanei care au cărat pămant cu raniţele. S-au cumpărat şi două avioane cu care s-a început activitatea şcolii de pilotaj. Noi am mai prins înainte de 1989 hangarul unde se mai afla un avion paradit. Bărbaţii din zona Câmpinei au fost înrolaţi în războaiele României vechi (cel de al doilea război balcanic din 1913 şi Primul Război Mondial din perioada 1916-19) în cadrul Regimentului 47 infanterie. Aflăm că proviţeanul Moise Constantin a căzut prizonier (ca şi strabunicul nostru Chiriac Constantinescu) la nemţi pentru că Divizia 14 din care făcea parte şi regimental 47 rezervişti, a purtat lupte grele cu invadatorul german în toamna anului 1916. Din lagarele germane, Moise scrie familiei demonstrând cât de greu o duceau prizonierii români în Germania, cerând să i se trimită pachet cu 5 kilograme de mezeluri. Chiriac Constantinescu a făcut doi ani de prizonierat la unguri.

Citind cartea ne-am întrebat dacă nu cumva trecutul dominat de tehnicienii occidentali şi societatea bună, din perioada interbelică ce au dominat viaţa oraşului trebuie să fie una din explicaţiile pentru care Câmpina, după 1990 a avut un singur primar din partidul neo-comunist (FSN-PDSR-PSD), în perioada 2000-2004? Chiar dacă vechiul oraş a fost transformat radical, aducându-se zeci de mii de noi rezidenţi (populaţia aproape s-a cvadruplat, de la 12.-13.000 locuitori la peste 40.000) mai ales din satele din jur (care şi ele oricum fuseseră supuse transformării economice datorate explotării aurului negru – cazul Buştenariului). Una din reflecţiile având ca origine lectura acestei cărţi.

Sentimentul dominat la sfârşitul lecturii acestui necesar exerciţiu de recuperare şi diseminare a multor informaţii extreme de valoaroase despre urbea noastra, este cel de mândrie pentru că am avut norocul să ne naştem şi să trăim într-un oraşel special, unul din motoarele dezvoltării industriale dar şi culturale a vechii Românii, cea aşezată, dar şi de regret, pentru că (1) patrimonial local nu a fost administrat şi păstrat cu mai multă grijă (fără o minimă marcare a trecutului istoric prin mici plăcuţe explicative de exemplu, prin redenumirea unor străzi) (2) o propagare foarte modestă a acestei istorii locale în rândul tinerilor si nu numai.

O a două editie a acestei cărţi ar trebui totuşi periată serios, căci zeci şi zeci de greşeli de frapă devin deranjante la un moment dat. De asemenea, anumite informaţii şi secvenţe se tot repetă. Volumul ar putea fi transformat relativ uşor într-o sinteză de 30-40 de pagini care ar trebui predată măcar în clasele de liceu pentru că multe din întâmplările relatate au savoare, prospeţime şi cu siguranţă ar atrage poate chiar mai mult decât istoria mare, având în vedere proximitatea lor.

O concluzie este evidentă: lumea vechii Câmpine, destul de distinsă (se tot repeta o sintagmă drăguţă “lumea bună”)-nu dorim să idealizăm- era total deosebită de cea a noului oraş şi, mai ales, a noilor îmbogăţiţi de după 1989. Ne-am amuzat gândindu-ne cum ar arăta portretele noii elite locale după o jumătate de secol!