„Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (2 vol.) – Rebeliunea poloneză din 1831 sau sfârşitul Regatului Congresului
Editura Polirom, Colecția Historia, București, 2014
Traducere de Carmen Bartl
Războialele europene, frământările care au cuprins întreagă Europă după izbucnirea Revoluţiei Franceze în 1789 şi ulterior războaiele napoleoniene, nu aveau cum să nu afecteze direct şi spaţiul polonez. Într-o prima instanţa, polonezii s-au aliat cu Napoleon, având în vedere faptul că exista o comunitate de interese, ambele părţi având aceeaşi duşmani. „Napoleon s-a interesat personal de problema poloneză-mai ales din moment ce Polonia putea fi o sursă de noi recruţi. (…) Timp de mai mulţi ani a beneficiat de favorurile amantei sale poloneze, Maria Walewska (1789-1817).” Însă şi Napoleon avea planurile lui politice care nu ţineau cont de aspiraţiile polonezilor. Mai degrabă i-a folosit pe aceştia în scopurile sale militariste, mai ales având în vedere că s-a implicat în atât de multe campanii, uneori chiar concomitent încât în ciuda faptului că Franţa era cea mai populată ţară din Europa acelor vremuri nu avea cum să facă faţă unei continue nevoi de recruţi.
Voluntarii polonezi care s-au alăturat cauzei sale au ajuns să lupte pentru înăbuşirea răscoalei sclavilor negri din Santo Domingo. Dezamăgirea a fost mare căci „bărbaţii care se oferiseră voluntar, pentru a servi în Legiune în speranţa eliberării Poloniei s-au regăsit luptând în Caraibe, că instrumente ale represiunii coloniale. Au murit cu miile de malarie, iar apoi, cei câţiva oameni rămaşi s-au predat britancilor.”[1] Înfrângând militar Prusia, împăratul francez a reconstituit un Ducat al Varşoviei care avea 154.000 de kilometri pătraţi cu o populaţie de 4,3 milioane de locuitori, un rest de stat polonez, un satelit al noii ordini pe care Napoleon credea că o va impune Europei. „Ducatul avea rolul de a genera un număr cât mai mare de resurse, umane şi financiare, pentru beneficiul Imperiului Napoleonian că întreg. În 1808 s-a introdus serviciul militar obligatoriu. Toţi bărbaţii cu vârste între 20 şi 28 de ani erau înrolaţi pentru o perioada de minimum şase ani.” Armata Ducatului a crescut astfel de la 30.000 de oameni la 100.000 de soldaţi în ajunul fatidicei campanii în Rusia. Dezastroasa retragere a celebrei La Grande Armée a afectat direct contingentul polonez care a luptat cu mult curaj în areigarda franceză. Din cei 100.000 de soldaţi polonezi s-au mai întors, şase luni mai târziu, 20.000.
Înfrângerea generală a lui Napoleon a dus automat şi la ocuparea Ducatului Varşoviei de către ruşi. În urma Congresului de la Viena din 1815 a fost constituit un Regat care avea să poarte chiar denumirae de Regat al Congresului, în amintirea congresului de la Viena care era puţin mai mic decât fostul Ducat, păstrând o formă de organizare poloneză autonomă (guvern, sistem de justiţie şi legislativ proprii), coroana fiind deţinută de ţarul Rusiei care îşi păstra largi prerogative (politică externă, drept de veto legislativ). „Armata a rămas principalul garant al independeţei Regatului. Cu 30.000 de cadre permamente şi capabilă de extindere rapidă pe timp de război, era o forţă pe care nici una dintre puterile vecine nu o puteau ignoră. Alocându-ise 40% din cheltuielile statului, era bine înarmată şi instruită. Soldaţii purtau uniforme poloneze, aveau steag polonez şi ordinele se dădeau exclusiv în poloneză.” [2]
Anul 1830 a fost la nivel european un preludiu al anului 1848, o prima răbufnire faţă de ordine instaurată de monarhiile conservatoare în 1815. Prin protocolul de la Londra, Grecia a fost declarată independentă, la Paris monarhia Bourbonilor a fost înlocuita cu mult mai liberala Casă de Orleans, iar la Bruxelles Casa olandeză de Nassau Orania a fost expulzată, iar Belgia şi-a declarat independenţa. În noaptea de 29 noiembrie 1830, Varşovia a fost cuprinsă de violenţă şi confuzie, rebeliunea, destul de haotică vizându-l pe fratele ţarului, marele duce Konstantin, viceregele rus care avea mai degrabă o viziune politică filopoloneza faţă de ceea ce va urma, pe care rebelii au încercat să-l asasineze în propriul palat. Însă nu au reuşit şi, chiar dacă insurgenţii polonezi au preluat controlul oraşului, nu au învins garnizoana rusă. Proasta coordonare şi confuzia rebeliunii par a fi copiate la indigo de la rebeliunile irlandeze. Marelui duce i s-a permis să plece din Varşovia, mişcarea insurecţională poloneză (având un spectru larg de orientări politice) sperând să poată negocia un acord avantajos cu ţarul Nicolae I. Care însă a fost unul din cei mai reacţionari, absolutişti şi brutali ţări ruşi.
Oricum, aceste evenimente i-au picat la ţanc lui Nicolae I care nu putea înţelege existenţa unui Seim (Parlament) polonez care avusese chiar tupeul de a respinge mai multe decrete ţariste. „De la început a fost hotărât să-i zdrobească pe polonezi cu brutalitate (…) Pentru Nicolae se ivise ocazia perfectă de a le da polonezilor o lecţie şi a instala exact tipul de guvern în care credea.” Chiar dacă rebelii polonezi au trimis o delegaţie la Sankt-Petersburg nimeni nu s-a întâlnit cu ea. Ţarul a mobilizat rapid o armată de 120.000 de soldaţi. „Sorţii insurecţiei poloneze din 1831 nu puteau fi anticipaţi de la început. Superiortaea numerică absolută a forţelor ruse era compensată de faptul că trebuiau să ocupe şi să instaleze garnizoane în toate teritoriile pe care le aveau sub control, aveau de parcurs distanţe interminabile şi trebuiau să fie mereu în ofensivă.”
În mod neaşteptat, armata poloneză care avea în rândurile ei şi mulţi veterani ai campaniiilor napoleoniene i-au respins pe ruşi în primele trei luni, provocându-le chiar pierderi însemnate. La 25 februarie 1831 ruşii au pierdut zece mii de oameni în sângeroasă bătălie de la Grochow de lângă Varşovia iar contraofensiva polonă a repurtat două mari victorii. Un corp de armată polon s-a avântat către Ucraina, iar altul către Lituania, probabil într-o sinucigaşă dorinţa de refacere a Uniunii polono-lituanian din 1569 fapt care depăşea capacitatea ţarului de a mai suporta. Pe 26 mai 1831 la Ostroleka elita infanteriei poloneze a fost masacrată iar atacul artileriei poloneze comandate de generalul Bem (pe care-l vom reîntâlni în timpul Revoluţiei maghiare din 1848-49 în Transilvania, fiind comandantul armatei revoluţionare maghiare de aici, învingându-i pe habsburgi, fiind învins de forţele ţariste chemate în ajutor de Viena, scăpând tragicului destin al celor 13 generali maghiari împuşcaţi la Şirna, trecând în Imperiul Otoman unde s-a convertit la Islam, devenind înalt funcţionar!) După această înfrângere ruşii au înaintat către Varşovia care a fost supusă unui asediu sângeros.
Comandantul forţelor de apărare poloneze, gen Sowinski, veteran al armetelor prusace şi napoleoniene-îşi lăsase un picior în Rusia în 1812- a murit alături de apărătorii capitalei, inaugurând lungul şir de martiri militari polonezi care au sfârşit sub şi printre zidurile şi ruinele Varşoviei. “Răzbunarea rusă a lovit greu provinciile poloneze epuziate. În Regat, Paskievitch care îşi arogase titlul de duce de Varşovia, şi-a meritat întru totul numele mai popular de Ticălosul de la Mogilev; În Lituania, cruzimea generalului Mihail Muraviev îi justifică pe deplin porecla Călăul.” Lui Muraviev îi plăcea în mod deosebit să spânzure ! «Pedepsele au fost dure şi metodice. Toţi ofiţerii polonezi activi în timpul Insurecţiei au fost declasaţi automat şi deportaţi. Ofiţerii de rang inferior au fost încorporaţi în regimentele ruseşti staţionate în Caucaz. Aceste măsuri militare au afectat până la 100.000 de oameni. (…)Nobililor implicaţi în insurecţie li s-au confiscat averile. Peste 2.540 de domenii au fost sechestrate pe teritoriul regatului-aproape una din zece-şi aproape 2.890 în Lituania. Funcţionarii de stat au fost concediaţi.
Rebelii activi, cu tot cu familiile lor şi complicii lor, au fost condamnaţi la muncă silnică în Rusia. „adică aproape 80.000 de polonezi. În plus 254 de lideri politici şi militari au fosta condamnaţi la moarte. Au rămas în amintirea polonezilor lungile convoaie cu deportaţi în lanţuri care au fost forţaţi să se deplaseze pe jos (având în vedere inexistentă cailor ferate pe care le va folosi Stalin în deportarea milioanelor de oameni, totuşi călătoria dura 2-3 luni şi nu ani) cale de aproximativ 8.000 de kilometri până în Siberia. Sadismul lui Nicolae I era atât de mare încât a cerut în mod expres ca prinţul Roman Sanguszko să facă toată această distanţă pe jos! În mod evident, captura de război a fost împărţită loialiştilor sau colonilor ruşi. Alte 10.000 de polonezi au părăsit de bună voi fostul regat al Congresului. Îndemnurile ţarului erau explicite, dând mâna liberă zbirilor locali spre a distruge orice urmă a vechiulu cadru instituţional polonez „îndepărtaţi treptat tot ce are valoare istorică sau naţională şi trimiteţi aceste obiecte aici; de asemenea nu uitaţi de steagul din castelul regal. Ordonaţi sigilarea Arhivelor şi a Băncii” scria în dispoziţiile pe care le trimitea generalilor săi.
(va urma)
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro.
[1] Norman Davies, “Istoria Poloniei. Terenul de joaca al lui Dumnezeu. Din 1795 pana in prezent”, Editura Polirom, Iasi, 2014, pag. 245.
[2] Pag. 257.
