„O idee care ne sucește mințile”, de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici
Editura Humanitas, București, ediția a 2-a, 2022
Identitatea țărilor din spațiul postcomunist este motiv de dezbatere continuă și de discuție proactivă. Ce ne-a lăsat comunismul și cum ne-a „poluat” mintal? Iată doar câteva dintre întrebările pe care le dezbat trei autori (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Horia – Roman Patapievici) în volumul „O idee care ne sucește mințile”, apărut la Editura Humanitas.
Triada de eseuri compilează o suită de idei centrale, precum trauma generațională, dilemele morale și convergențele pe care le au popoarele care au trecut prin menghina ideologiilor extreme, în speță prin comunism, în toate varietățile sale. Trebuie să menționez că mi-a plăcut cel mai mult eseul semnat de domnul Andrei Pleșu, pe care l-am găsit mult mai ancorat în problematica discuției, mult mai temperat în comparație, de exemplu, cu cel semnat de Gabriel Liiceanu, care abundă în invective față de regim. Deși, acest lucru este absolut firesc, dacă e să analizăm repercusiunile traiului într-o zonă obscură a istoriei.
Trăind într-o zonă geografică profund afectată de imperialismul rus, am rezonat atât cu calmul resemnării, cât și cu furia autorilor, mai ales pentru că totți trei au ajuns la o concluzie absolută: răul comunismului este incotenstabil și nu ar trebui să existe grade de comparație cu alte ideologii agresive.
În egală măsură, mi-a plăcut acest fragment, care e de actualitate pentru Republica Moldova, locul în care criteriul limbii române încă mai servește pentru lupte intersociale:
„Fiindcă veni vorba: pentru mine reaua folosire a limbii române e una dintre traumele zilnice cu care mă confrunt. (…) Dacă folosești greșit limba, nu mai poți să creezi ordine politică. Dacă nu mai poți să creezi ordine politică, ritualurile nu mai funcționează, dacă ritualurile nu mai funcționează, juridicul nu mai funcționează , oamenii nu mai știu ce să facă. Deci prima exigență a unui guvernant este buna utilizare a limbii.”
Am apreciat logica infailibilă cu care autorii observă optica răului în toate dimensiunile sale, de la teroare la depersonalizarea și lacheismul sistemului. În plus, amprenta individuală a fiecărui narator a fost un element indispensabil pentru înțelegerea de ansamblu a subiectului abordat.
Valoarea inerentă a unui astfel de volum se conține în natura sa atemporală, actuală și actualizată, conectată la realitățile pe care le trăim fiecare. Nu este o carte doar despre nevoia de a condamna trecutul, ci mai ales de a înțelege motivațiile care ne-au adus în acest punct, or vorba domnului Pleșu: „ca să ajungi comunist, e musai să te înfurii, să debutezi într-o stare de iritare”, iar, continuând această axiomă, vedem cum furia penetrează construcțiile noastre sociale, deturnând lupta noastră pentru drepturi și libertăți, deformând nevoia de democrație în favoarea unui totalitarism mascat în bune intenții.
Poate că va suna dur, dar o astfel de carte trebuie citită de electoratul nostalgic, electoratul care mai votează cu aberații ideologice, eliminând orice idee de progres, doar pentru că se vor prinși în trecutul în care meritocrația era înlocuită de nepotism, iar lacheismul reprezenta o caracteristică a succesului. Cele trei eseuri, un triptic critic, sunt o bună motvație pentru o dezbatere asupra aderenței noastre prea facile la curente ideologice care promit societăți utopice fără să menționeze costul enorm pe care-l vom plăti atât noi, cât și urmașii.
