”Omul de cretă”, de C.J. Tudor
Editura Nemira, Colecția Armada, București, 2018
Traducere din limba engleză: Alexandru Macovescu
”Omul de cretă” pare a avea două coordonate complet diferite, deși ele se întrepătrund, pentru că personajele sunt aceleași, despărțite de câțiva zeci de ani, iar acțiunile trecutului au o influență decisivă asupra prezentului. Așadar, după cum probabil ați ghicit, unul din palierele romanului este trecutului, acțiunea acestuia având loc în anul 1986, unde o gașcă de cinci prieteni ce au în jur de 12 ani (patru băieți și o fată) au parte de evenimente neobișnuite, ciudate și remarcabile, cel puțin pentru vârsta lor.
Suntem într-o fază a romanului care aduce un pic cu atmosfera romanelor de tip young adult și, pentru pasionații de seriale și de Netflix, cu evenimentele, personajele și timpul din celebrul și cunoscutul ”Stranger Things”. Pentru cei cinci, întâmplările se succed rapid, fie că vorbim de accidentul de la bâlci (în care fața micuței Dansatoare a fost pentru totdeauna distrusă) sau de acuzațiile aduse unor membrii ai comunității și siluirea preotului din localitate, dar mai ales când vorbim despre descoperirea unui cadavru ciopârțit al unei fetițe. Multe dintre aceste fapte grave nu au fost niciodată soluționate sau, după cum vom vedea după ani, faptele au căzut pe umerii unor nevinovați.
”Cred că era prima dată când am înțeles că lucrurile se pot schimba într-o secundă. Tot ce luăm de bun ne poate fi smuls instantaneu. Poate de aia am profitat. Ca să mă agăț de ceva. Să fiu în siguranță. Cel puțin asta mi-am zis. Dar, ca multe lucruri pe care ni le spunem, era probabil doar o minciună de rahat.” (pag. 22)
Odată cu aceste evenimente vine și maturizarea lor, pe alocuri forțată, și tulburările emoționale specifice adolescenței. Cuvintele spuse unul altuia capătă mai multă greutate, rănile nu mai trec așa de ușor ca în copilărie, iar depărtarea intervine treptat. De aceea, odată cu evenimentele excepționale, destinele lor se despart și unii dintre copiii de odinioară nu se mai întâlnesc niciodată până la deplina maturitate.
”Așa e când ești mic. Poți da totul uitării. E din ce în ce mai greu pe măsură ce te maturizezi.” (pag. 56)
În paralel (capitolele se succed între trecut și prezent), descoperim și lumea prezentului, în care personajele noastre au ajuns la patruzeci și ceva de ani, s-au maturizat, au devenit înțelepți și s-au realizat, într-un fel sau altul. Unii au părăsit orașul care le provoca destule coșmaruri, alții au rămas acasă și e nevoie doar de câteva scrisori primite prin poștă, care conțin desenul de pe copertă, asemănător cu oamenii de cretă pe care-i desenau pe asfalt, când erau mici, pentru ca amintirile să revină. Este o parte mult mai serioasă, care trece dincolo de copilărie, pentru a ne înveli într-o atmosferă de nostalgie și roman polițist, în care e obligatoriu ca ițele trecutului să fie descurcate.
Desigur, toată această pendulare între trecut și prezent este interesantă, personajele sunt vii și ușor de recunoscut și de empatizat cu ele, dar thrillerul decent din ”Omul de cretă” are și momentele sale slabe. Primele o sută și ceva de pagini ne ajută doar să cunoaștem personajele și să aflăm atmosfera poveștii, dar acțiunea trenează și, astfel, prima parte a romanului pare ușor plictisitoare și e nevoie de un pic de voință pentru a continua (în schimb, ulterior, cele scrise de C.J. Tudor sunt din ce în ce mai incitante). Mai există ceva de reproșat însă: dacă nu ești un mic Poirot și descoperi repede vinovații, este posibil ca finalul cărții să ți se pară prea aglomerat și complicat, pentru că apar prea multe acțiuni paralele și împărțirea vinei pentru crime și accidente se împarte în prea multe părți, unele neverosimile. Însă, cum spuneam, cartea te acaparează pe măsură ce o citești, pentru că există destule mistere și limbajul este accesibil, pentru o lectură simpatică și decentă de weekend.
