Îndrăgostit de Tarkovski, de Mihai Vacariu

”Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei”, de Mihai Vacariu

Ce liniște. Ascultați liniștea! Restul e tăcere.
Editura Adenium, Iași, 2013

Un mic tratat de trăire a artei, așa cum îl denumește însuși autorul Mihai Vacariu, licențiat în filosofie în cadrul Universității București și colaborator pentru reviste de specialitate din țară și străinătate în domeniile comunicare, filosofie și film. Stabilit în Australia, după ani și ani, autorul realizează că opera lui Tarkovski nu-i mai trezește sentimentele trăite în perioada comunistă, când abia aștepta să vizioneze un film de-al lui Tarkovski într-un cinematograf rece, alături de alți conaționali. Așadar, Vacariu pornește un demers destul de personal de altfel, pe parcursul căruia cititorul se bucură de incursiuni în sentimentele și nostalgiile autorului, demers care pe parcurs se transformă într-un adevărat tratat, dar așa cum recunoaște și autorul nu se vrea o redescoperire a artei lui Tarkovski căci tot ce se putea scrie despre acest artist s-a scris deja. Vacariu, bazându-se pe o bibliografie exhaustivă, dorește să ne demonstreze că o apreciere profundă a operei artistului rus poate fi realizată doar dintr-o perspectivă internă, introspectivă și esențialmente subiectivă.

Acest eseu este o naraţiune despre cum am vizionat, simţit şi trăit filmele lui Andrei Tarkovski, în special în perioada comunistă, dar nu numai. Este o poveste despre cum am reuşit în acele vremuri să ajung la un acord între fiinţa mea şi realitatea exterioară, la o modalitate de a simţi că trăiesc autentic, de a-mi da un sens vieţii, adică de a-mi afla fericirea.

Indiferent de motivație, îndrăgostirea de Tarkovski este ineluctibilă așa cum până și Lars von Trier o demonstrează atunci când încearcă să achiziționeze tezaurul artistului rus, cursă pierdută împotriva mecenei ruse care merită lăudată pentru acest câștig. Aș fi curioasă să citesc scrisoarea adresată de Tarkovski lui Brejnev în care îi cerea să-i permită să-și prezinte opera în propria țară.

Obiectivul eseului este analiza operei lui Tarkovski printr-o abordare inițial fenomenologică (centrată pe sentiment), urmând o atitudine hermeneutică (de căutare a sensurilor) și apoi o reorientare către o perspectivă antropologică (de revelare a implicațiilor atitudinale a experienței în sine, adică a implicațiilor pentru individ, dar și pentru societate în întregul ei), fiecare abordare fiind exemplificată printr-unul din cele 7 filme realizate de regizor în cei 27 de ani de profesie. În ceea ce privește forma artei, Vacariu, bazându-și mult studiul pe caracteristicile formaliștilor ruși, concluzionează că Tarkovski nu judecă forma artistică drept un scop în sine, ci un mijloc pentru împlinirea unui scop superior.

Pe lângă experiențele proprii, cu care mulți cititori ce au trăit în perioada comunistă probabil se vor identifica, Vacariu oferă o multitudine de referințe în susținerea ideilor, inclusiv Jurnalul lui Tarkovski și cartea sa Sculpting in Time din care cele mai de preț cuvinte mi s-au părut acestea: În toate filmele mele, mi s-a părut important să le reamintesc oamenilor că nu sunt singuri, pierduți într-un univers gol, ci conectați prin nenumărate legături cu trecutul și viitorul lor, că prin anumite căi mistice fiecare ființă umană își dă seama de legătura sa cu întreaga istorie a umanității.

Autorul tratatului consideră că modul în care spectatorii ajung să perceapă și să trăiască filmul depinde de contextul în care acesta e vizionat, depinde de backgroundul spectatorului, dar și de vremurile în care este trăit, aducându-i drept susținători fie pe W. Benjamin care consideră că efectul unei opere depinde de o configurație istorică a conștiinței, fie pe Goethe care trimite pe cel care vrea să înțeleagă un poet în țara acelui poet. Însă eu sunt adepta tezei romantice amintite tot de Vacariu care, prin Fidler, potențează puterea artei în sine afirmând: Noi vom înceta să vrem a vedea arta prin mijlocirea naturii, dimpotrivă, ne vom supune artei ca ea să ne învețe a vedea natura. Ca răspuns teoriei lui Mihai Vacariu, consider că intensitatea oferită de filmele lui Tarkovski s-a pierdut de-a lungul timpului sau Occidentul nu i-a receptat la fel de bine opera la momentul respectiv, deoarece atât artistul cât și opera au fost încadrate într-o paradigmă greșită. Regizorul a afirmat și a negat de multe ori existența unor simboluri anticomuniste în filmele sale, acesta a urmărit altceva și anume conflictul omniprezent dintre două lumi, cea externă, materialistă și cea internă, cu caracter transcendent, acest conflict construindu-se pe tema preponderentă oferită de timp, care este baza cinemaului, așa cum este sunetul în muzică, culoarea în pictură, personajul în dramă. Deci dacă Tarkovski nu a cântat anticomunismul în filmele sale, atunci cu siguranță a vrut să strige împotriva dispariției omului religios, mai ales în contextul unei țări precum Rusia în care ortodoxismul are o valoare intrinsecă.

Precum Călăuza (din filmul Călăuza (Stalker) -1979), Vacariu ne poartă pe drumul parcurs de Tarkovski ajungând, precum autorul la nostalgia vremurilor apuse când individul avea verticalitate și profunzime (Nostalghia – 1983) și, precum mulți alți autori, deplânge artificialitatea omului contemporan și materialismul ce ne înconjoară, îndemnându-ne să trăim arta, să o simțim la modul individual, aceasta fiind marea și singura salvare a omului modern. Am citit recent undeva, dar memoria îmi joacă feste și deci nu voi reuși să vă împărtășesc o referință sigură în acest sens, că individului modern îi este dificil, dacă nu imposibil să se întoarcă la religiozitate sau să și-o însușească ca mod de viață, însă spiritualitatea este ceva ce poate fi revendicat și care cu siguranță oferă o altă viziune asupra vieții; dintr-o perspectivă individualistă ca aprofundare și dezvoltare a eului, și dintr-una colectivă, ca o nouă etapă în istoria religiilor. Singurul aspect negativ în această „etapă” este în continuare oferit de necesitatea omului pentru excentricitate și lipsa toleranței în fața acesteia, elemente ce vor duce în mod iremediabil spre regres.

Tema fundamentală a Sacrificiului este renașterea încrederii și a speranței că lumea poate fi un loc mai bun atât timp cât urmăm îndemnul lui Vacariu, și implicit al Călăuzei și simțim liniștea!

Cartea a avut parte de o primă lansare la Chișinău în cadrul ediției a XXII-a a Salonului Internațional de Carte, pe data de 31 august 2013, în Sala de Conferințe a Bibliotecii Naționale Chișinău.

Puteți cumpăra cartea: Editura Adenium/Elefant.ro/E-book.