”Mare amară”, de Dan Stanca
Editura Next Page, București, 2014
Despre Dan Stanca, cel care a debutat în 1992 cu volumul Vântul sau țipătul altuia (1992) Paul Cernat spunea că este ”un eretic… promotor aproape singular al radicalismului spiritualist și metafizic într-o literatură aflată sub zodia relativismului, el este în același timp un reprezentant de frunte al celei mai importante tendințe din proza noastră postdecembristă: realismul vizionar și apocaliptic… spiritualismul său ortodox cu derivații gnostice și ezoterice se asociază cu un scepticism (…) Alături de Mateiu Caragiale, Dan Stanca e, cum ar fi spus I. Negoițescu, cel mai reacționar scriitor roman”. Influențat de filosoful francez René Guénon, mie mi-a devenit cunoscut prin romane ca Domnul Clipei sau Mut. Și m-a atras tocmai amestecul acesta ciudat de sublim și josnicie care poate exista într-un om, în personajele sale. Urmăriți de cele mai multe ori îndeaproape cum ajung la prăbușire, în speranța de a găsi un înțeles al lumii și al propriei vieți, eroii săi sunt mai totdeauna iubiți sau blamați, cale de mijloc nu există.
„Pentru mine, un roman este transformarea demonului sau a daimonului în înger. Mi-am gândit cărțile ca pe un proces spiritual, în care plec de undeva de foarte jos, sau în orice caz dintr-o materie foarte frământată şi chinuită, ca să ajung la o transparență unde sensurile spirituale se pot desluși.“ spunea într-un interviu mai vechi scriitorul. Unde saltul metafizic eșuează, regăsim noroiul fiecărei zile, în care există o zbatere permanentă și acolo unde nevoia de celălalt nu poate fi împlinită, se ivește ușa către coridorul singurătății.
Dan Stanca spunea că nevoia acestea este singurătate a personajelor sale este justificată, însă trebuie cumva dozată și gestionată corect. ”Nu putem trăi dacă nu am fi din când în când singuri. Pe de o parte, o singurătate prost condusă ne poate otrăvi, dar pe de alta, viaţa în colectivitate face uneori chiar mai mult rău. Personajele mele nu sunt neapărat singure, dar este clar că exprimă un fel de vocație a eșecului.” Asta mi-a adus aminte și de Augustin Buzura care a construit de-a lungul timpului personaje destul de asemănătoare. Am o apetență pentru astfel de construcții, așa că și romanul lui Dan Stanca mi-a plăcut; este poezie, este suferință, este însă și extaz și sunt multe întrebări pe care mulți dintre noi omitem să le punem atunci când suntem într-o relație. Aș spune deci că este și un roman actual, din care am putea lua câteva notițe valoroase.
”O chema Matilda, dar îi plăcea să i se spună Oli” (pg. 7)
Mare amară este povestea unui zbucium, povestea unui scufundări din care eroul iese mai mult mort decât viu, tranșat între propria poveste tristă și povestea unui femei pe care a crezut că o iubește și înțelege și care s-a dovedit cu totul altfel decât se aștepta. Povestea unei iubiri închipuite până la urmă, căci Oli îi spune la un moment dat că el nu se poate iubi decât pe sine, este povestea unei cum ar fi fost de fapt să fie iubire, dar este și complacerea într-o zonă călduță, care oferă siguranță, dar care se poate nărui oricând, neexistând nici reciprocitate, nici profunzime. Lanțul are câteva verigi slabe, care cedează lent, dar sigur.
”Femeia de sub mine avea taina ei grozavă în al cărei abis orice imersiune era sortită eșecului” (pg. 25)
Mare amară este și o poveste despre dominare. Rolurile se joacă pe rând, jocul e fair play, fiecare partener are posibilitatea de a se impune la un moment dat, însă Oli se pare că deține tainele acestei arte. Departe de a fi vulgar, romanul lui Dan Stanca este mai degrabă poezie, la fel și Oli, care pendulează între pasiune și evlavie.
”Acum ea este în Franța, iar acolo poate cunoaște detașarea mult dorită […] făcuse destule pentru a-și pune viața pe un făgaș și până la urmă îl găsise în brațele unui bărbat mult mai în vârstă decât ea, desprins de poftele lumii, dar și maestrul unui senzualități rafinate, auster în sensul în care nu-i plăcea viața îmbuibată, dar atent la tot ce înseamnă voluptate. L-am socotit mereu pe monsenior Nicolas un pervers, care a știut ca nimeni altul să pună în scenă spectacolul declinului.” (pg. 30)
”Chiar dacă se prefăcea că mă iubește, ceva tot scăpa sub jobenul trucurilor. «Jobenul» era chiar pântecele ei lat unde aveau loc frământări oarbe și toată seva ei de femeie dospea încet, străină de orice angajament. (…) Știam că dacă pe Oli o voi pierde, pierderea va avea o singură cauză: insuficienta mea calificare de alchimist al erosului (…) Adevărul este că așteptam mereu o altă femeie.” (pg. 31)
”Oli nu putea fi așezată în niciun tipar compartimental ori emoțional. Simbioza dintre instinct și intuiție te dezarma. În fața unui asemenea hibrid fascinant bărbatul rațional și rigid își pierde cumpătul și se sfărâmă ca un bulgăre de cretă. Praful se alege de mintea lui până atunci coerentă și sistematizată. Prin norul acela alb și înecăcios Oli putea trece ca o stafie, eșarfă a propriei ființe.” (pg. 34)
”Îmi devenea tot mai limpede că noua ei iubire asuma și o formă de milostenie, erosul și caritatea se completau perfect.” (pg. 44)
Mare amară pune un semn de întrebare și legat de cum trebuie acceptat celălalt, despre faptul că încercarea aceasta continuă de a schimba omul de lângă tine nu face decât să îl îndepărteze. Esențial este să înveți să conviețuiești iubind ca atare, fără rezerve și caiete de notițe în care să scrii ce corespunde și ce nu. Și dacă Oli pare la început superficială, pe măsura ce firul poveștii este depănat, observăm că cel lipsit de adâncime sufletească este Horia, al cărui gol interior nu poate fi umplut cu nimic. Poate Oli nu era un geniu, dar era femeia care l-ar fi iubit, dacă i-ar fi oferit ocazia reală de a rămâne în viața sa. Însă ea s-a simțit un veșnic musafir, uneori chiar nedorit, și atunci a căutat bucuria de care avea atâta nevoie în altă parte. Mare amară spune trist povestea unui poate care nu s-a materializat. Și deși sunt diferențe la nivelul expunerii sexualității, dar și al tragismului, mi-am adus aminte de Tunelul lui Ernesto Sabato, unde confesiunea de acest tip este atât de dureroasă încât rămâne mult timp întipărită în minte după ce autorul și-a încheiat misiunea.
”Iubirea adevărată e bunătate și bucurie. Nu-i sufăr pe aceia care spun că nu pot trăi unul fără celălalt. Problema e să trăiești cu celălalt, nu să suferi din cauza absenței. Dar cred că degeaba își vorbesc. Totul trece pe lângă tine, nu auzi nimic și să știi că o să vină ziua când o să plec și atunci o să te doară, dar o să fie prea târziu.” (pg. 50)
Horia însă nu înțelege stările lui Oli și consideră că totul i se cuvine cumva, dar este departe de adevăr. Lucrurile se schimbă rapid, scriitorul dozează perfect stările prin care trece eroul romanului său și construiește excelent și relațiile femeii cu ceilalți protagoniști. Fiecare dintre acestea este analizată din perspectiva înfrântului în primă instanță, dar ulterior acesta este nevoit să accepte adevărul. Absența sa sufletească în relația cu Oli a fost sesizată și sancționată. Și a dori la final mai mult este imposibil de realizat.
”Sorb zilnic licoarea unei viziuni revitalizante asupra vieții și a lumii și nu-mi fac iluzii deșarte. Știu că omul este un animal destul de primejdios și din această cauză îmi injectez mereu în creier învățătura zădărniciei.” (fragment din epistola de la Nicolas, omul pe care Oli l-a preferat lui Horia, pg. 74)
