”Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația”, de Martin Puchner
Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018
Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto
Excelenta carte a lui Martin Puchner nu reprezintă numai o poveste a istoriei cuvântului scris, a istoriei literaturii, ci și o incursiune în ”lumea scrisă” a fiecăruia dintre noi, așa cum am perceput-o din copilărie și până la vârsta adultă. Cu alte cuvinte, o poveste a modului în care noi, cititorii obișnuiți, ne-am descoperit pasiunea pentru literatură. Așa am primit acest volum, considerând că fiecare punct important al istoriei cuvântului scris poate reprezenta, prin analogie, și un moment cheie al istoriei noastre în relația cu lumea cărților.
Epopeea noastră începe cu primele cărți citite, cu acele cărți de aventuri, polițiste sau science-fiction pe care le citeam pe furiș, într-o perioadă în care aveam suficient de mult de învățat și prea puțin timp, pe când televizorul, ecranele în general, nu ne subjugau în mod continuu. Prima mare epopee a istoriei omenirii, Iliada lui Homer, a produs aceeași impresie asupra lui Alexandru Macedon, care a purtat-o cu el în campaniile spre Asia și a ținut-o mult timp sub perna sa, în timpul acestora. După cum spune și Martin Pucher, ”acesta e rolul textelor, îndeosebi al celor fundamentale: schimbă viziunea asupra lumii și modul în care acționăm asupra ei.” Iar Alexandru Macedon s-a plasat pe sine însuși în povestea lui Homer, încercând să cucerească întreaga lume. De câte ori nu am fost în aceeași situație, imaginându-ne lumi incredibile și, speram noi, posibile, citind Dune sau Winnettou, de câte ori nu ne-am plasat în locul eroilor? Pentru mine, dincolo de opere lui Karl May sau Michel Zévaco, această perioadă i-a aparținut mereu lui Daniel Defoe și lui Robinson Crusoe.
Mai departe, au existat momentele în care, într-un fel sau altul, lumea religioasă a intrat conștient în viața noastră, fie prin intermediul unei bunici binevoitoare sau insistente, fie prin intermediul cărților. A fost, poate, inițial, Biblia pentru copii, apoi Biblia propriu-zisă, pe care am citit-o mult timp ca pe o poveste. Și în ”Lumea scrisă”, după epopeile lui Homer și cea a lui Ghilgameș, analiza merge spre timpurile istorice ale primelor texte religioase scrise, legate de Biblia ebraică și cea creștină. ”Lectura lui Ezdra a fost cea care a creat iudaismul, așa cum îl știm”, iar evreii au devenit un popor al cărții, așa cum este cunoscut peste veacuri, textele lor (și nu numai, pentru că există trei religii fundamentale intitulate ”religii ale cărții”: iudaism, creștinism, islamism) inspirând venerație și supunere. Apoi, a fost nevoie ca textele marilor ”învățători” să fie adunate și consemnate în scris:
”Discipolii au transformat cuvintele celor patru mari învățători, Buddha, Confucius, Socrate și Iisus, în texte care se adresează fiecărui cititor, reintegrând în literatură preferința maeștrilor lor de a le vorbi direct învățăceilor. Odată devenite scieri, aceste învățături au beneficiat de pe urma unor inovații tehnologice precum pergamentul, cartea, hârtia și tiparul.” (pag. 79)
A venit apoi epoca marilor romane, cele care au transformat lumea literaturii din lumea poveștilor care ne îndemnau să visăm într-una a lucrurilor serioase, care însemnau introspecție, maturizare, implicare, care ne determinau să gândim. Așa că s-a trecut de la lumea celor 1.001 de nopți la cea a cărților, a romanelor care au schimbat literatura. A fost mai întâi Povestea lui Genji, primul mare roman al istoriei lumii, din jurul anului 1000 d.Hr. (iată ce diferență față de literatura română!) și apoi romanul fundamental, cel care a deturnat într-un fel povestea simplă (romanele cavalerești medievale par toate la fel!) într-una complexă, cu nenumărate teme și metafore ascunse. Vorbim, desigur, de Don Quijote, de Cervantes, dar și de romanele apărute după aceea, făcând parte din ceea ce numim acum ”literatura universală” (concept inventat, se pare, de Goethe). Pentru mine, această transformare a venit odată cu ”Numele trandafirului”, de Umberto Eco, pe care îl consider încă ”romanul perfect”.
După romanele pline de intrigă și care antrenează mintea spre reflecție, vine maturizarea noastră ca indivizi și trecerea spre viața responsabilă. Iar această responsabilitate înseamnă și două lucruri care au legătură cu literatura: în primul rând, implicarea civică și politică, ceea ce înseamnă că trebuie să citim și cărți politice (iar unele dintre cele mai importante dintre acestea au fost, conform autorului, cele semnate de Marx, Engels, Lenin și Mao, care au determinat căderea sub comunism a unei părți importante a lumii, inclusiv cea în care trăim noi și, prin antiteză la aceștia, cărțile semnate de contestatari sau martori ai terorii, precum Anna Ahmatova și Aleksander Soljenitîn); în al doilea rând, descoperirea unei meserii și lucrul efectiv, ceea ce ne duce în fața unor cărți motivaționale, unor cărți de specialitate sau unor volume ce ne oferă inspirație. Nu știu dacă toată lumea a ajuns în acest punct, dar pentru mine adolescența și primii ani de maturizare au venit la pachet cu descoperirea Memoriilor lui Mircea Eliade, un om pe care-l admiram (făcând abstracție de trecutul politic) pentru incredibila sa capacitate de învățare și erudiția lui.
La final, vine perioada în care suntem atât de liniștiți, dar și inteligenți, încât putem experimenta literaturi altfel, exotice sau neobișnuite. Martin Puchner oferă astfel de exemple, precum Epopeea lui Sundiata (așa-i că nu știați despre ea?), literatură de sute de ani din Africa de Vest, dar pusă într-o formă scrisă abia la finalul secolului trecut, sau literatura postcolonială, cea care a trebuit să se nască în țările nou independente, precum cele din Africa sau Caraibe (exemplul folosit este Derek Walcott, cel care a dat o formă literaturii din insula St. Lucia). Pentru alții, experimentele au însemnat cărțile-joc, cărțile grafice, poezia post-modernistă etc.
Concluzia?
”Cea mai importantă lecție din istoria literaturii e că singura garanție a supraviețuirii este folosirea continuă: un text trebuie să rămână suficient de relevant pentru a fi tradus, transcris, convertit și citit de fiecare generație ca să dăinuie în timp. Nu tehnologia, ci educația este cea care va asigura viitorul literaturii.” (pag. 252)
Desigur, în acest volum ne uimește nu numai descrierea literaturii și a lumii scrise, ci explozia de informații, precum și frumoasa și simpla călătorie prin civilizații și teritorii. Ca un exemplu, m-aș referi aici la acei oameni care au schimbat destinul literaturii, nu neapărat prin opere lor literare, ci prin invențiile lor sau prin modalitatea în care au întrezărit schimbările esențiale pentru evoluția literelor. Dacă despre Gutenberg, cel considerat inventatorul tiparului, știm destul de multe, o surpriză vine de dincolo de Ocean, unde unul dintre cei mai importanți ”promotori” ai scrisului a fost Benjamin Franklin, dincolo de rolul jucat în întemeierea Statelor Unite. El a fost unul din promotorii ziarelor tiărite, el a înființat Junto, un club al iubitorilor de carte, el a creat The Library Company, o bibliotecă de împrumut pentru membri, el și-a creat propria bibliotecă, pe mai multe nivele, care conținea 4.276 de volume. Și multe altele:
”Deși Franklin nu a contribuit semnificativ la procesul tehnic al tipăririi, a înțeles ce posibilități oferea și de-a lungul carierei lui a extins și a perfecționat infrastructura tiparului, de la asigurarea surselor de hârtie și întreținerea drumurilor de poștă pe care se distribuiau materialele tipărite în cele treisprezece colonii la rețelele de publicare a ziarelor și foilor volante. Un antreprenor media, Franklin a contribuit mai mult decât oricine la crearea lumii care avea să dea naștere Declarației de Independență.” (pag. 168)
