„În mintea unui campion. Învățăturile unei vieți petrecute în tenis”, de Pete Sampras împreună cu Peter Bodo
Editura Publica, Colecţia ”Victoria Books”, București, 2013
Traducere din engleză de Diana Grigoriu
Moto: ”Am crezut mereu în regula australiană: dacă te simți în stare să începi meciul, trebuie să te simți în stare să nu cauți scuze în caz că-l pierzi.”
Nu am fost un fan al lui Pete Sampras (afirmație pe care o făceam, atunci când recenzia autobiografia sa, despre Rafael Nadal). La începutul carierei lui Pete, eram fanul declarat al lui Boris Becker, iar după retragerea acestuia, am devenit fanul ”nebunului” Andre Agassi, a cărui autobiografie a fost, în mod sigur, cea care m-a făcut să mă reapropii de tenis, să urmăresc toate turneele importante, să caut știri și informații din interiorul fenomenului. Pe când cariera lui Pete Sampras se apropia de final, m-am apropiat treptat de Roger Federer, pe care îl păstrez încă drept favorit personal în toate marile turnee.
De ce oare nu mi-a plăcut Pete, mă întreb acum, după ce i-am citit aproape într-o singură zi toate paginile, după ce am urmărit, după fiecare capitol, clipuri cu marile victorii și înfrângeri din cariera sa, după ce am văzut, la final, un meci excepțional de dublu, demonstrativ, între perechile Agassi/Nadal, pe de o parte, respectiv Sampras/Federer, pe de altă parte? Nu știu care este motivul adevărat, dar pot enumera cel puțin câteva, multe dintre ele fiindu-mi demontate în cartea publicată în Colecția Victoria Books în anul 2013, apărută inițial în 2008 în Statele Unite ale Americii.
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=VKWI5RcvzIs’]
Poate că nu îmi plăcea acest joc scurt, de serviciu-voleu, poate nu îmi plăceau serviciile catapultate de Pete Sampras, cărora jucătorii mei favoriti nu le găseau rezolvare, deși Agassi era considerat jucătorul cu cel mai bun retur la serviciu din istoria tenisului. Poate că nu îmi plăcea calmul său, aparenta sa indiferență sau aroganță, ci apreciam tenismenii exuberanți și care făceau spectacol nu atât cu jocul lor, ci cu atitudinea de pe terenul de tenis. Poate am fost mereu amărât că i-a învins în repetate rânduri pe marii lui adversari (și marii mei favoriți) și că a rezistat peste 10 ani la un nivel înalt, pe primele poziții ale ierarhiei. Am aflat după ce am citit această carte că m-am înșelat, deși dacă aș întoarce timpul înapoi, probabil aș lua aceleași decizii în privința favoriților mei.
Spre deosebire de cele destăinuite de Andre Agassi, lui Pete Sampras i-a plăcut tenisul cu înflăcărare și, după ce și-a dezvoltat jocul și a câștigat prima finală majoră, a plecat în căutarea de recorduri. De altfel, acesta a fost poate și marele scop al jocului său: să depășească recordul lui Jimmy Connors de cinci ani consecutivi terminați pe primul loc al clasamentului mondial ATP, să depășească recordul lui Roy Emerson de 12 titluri de Mare Șlem câștigate. A reușit, dar încrederea în sine și-a câștigat-o de timpuriu, fiind unul dintre acele exemplare ale umanității ce a crezut în șansa sa, în steaua sa, în capacitatea de a deveni cel mai bun jucător al lumii încă din tinerețe: „Dar poate că presupunerea că voi fi pe atât de bun pe cât sugera toată lumea m-a ajutat să devin ceea ce sunt. În sinea mea, am știut. Am avut încredere. Ceea ce este minunat e că nu s-a întâmplat nimic care să mi-o spulbere, s-o micșoreze sau s-o facă să dispară – și am trecut prin destule care mi-ar fi putut răpi acest simț al destinului.”
Nici după încheierea activității, nu pare că Pete s-a schimbat: este același tip pragmatic și inteligent, care își dozează și eforturile, dar și aparițiile publice pentru a-și îndeplini scopurile și țelurile în viață. Își amintește însă cu plăcere de meciuri și adversari, dar și cuvintele de acum, așa cum erau și meciurile și aparițiile sale de atunci, sunt pline de tehnică, de descrieri ale tenisului din toate unghiurile, de loviturile favorite ale sale și ale competitorilor, de modalitățile cele mai bune de antrenament.
De aceea, nu veți găsi o carte de memorii de tip tabloid, în care veți găsi destăinuiri extraordinare, ci o carte a unui campion, care și-a dăruit viața unui sport de anduranță, capabil de rezistență psihică și fizică pentru o perioadă lungă de timp și care și-a dozat efortul doar pentru tenis și nu pentru rivalitățile din spatele cortinei. Sigur, vor fi și gânduri despre adversari, vor fi emoții și prietenii, vor fi sentimente și adversități, dar acestea sunt o mică parte (și au fost o mică parte, în același timp) din viața și cariera lui Pete Sampras.
Așa cum își aduce aminte cu plăcere de ultimul Mare Șlem, cel câștigat la U.S. Open cu Andre Agassi, în 2002, la fel realizează că primul din marea sa galerie a fost câștigat prea devreme pentru adolescentul ce era atunci, când era prea imatur pentru o victorie atât de mare și pentru consecințele în lanț pe care le-a produs aceasta: ”Aș fi nebun dacă aș privi cu regret câștigarea primului titlu de Open, dar recunosc cu sinceritate că mi-ar plăcea să fi fost puțin mai în vârstă. Mi-ar plăcea să fi fost puțin mai copt, atât ca jucător, cât și ca persoană, puțin mai înțelept în ceea ce privește mersul lucrurilor, așteptările lumii și felul în care te judecă. N-o știam atunci, dar acea victorie a fost o ușă cu un singur sens; odată ce pășisem prin ea, n-a mai existat cale de întoarcere. Era o responsabilitate uriașă să-mi păstrez o poziție înaltă, cerea multă muncă și un anumit gen de maturitate și duritate care-mi lipseau. În fața mea se întindeau vremuri delicate.”
Mai târziu, pe când unul dintre cei mai importanți prieteni ai săi se află în dificultate, antrenorul Tim Gullikson, el are primul moment cu adevărat emoționant al carierei, în timpul meciului cu Jim Courier de la Australian Open din 1995. Izbucnirea sa în lacrimi, dorința de a câștiga acest meci (început parcă de la 0-2 la seturi), încercarea de a-i trimite astfel un mesaj antrenorului său, despre care încă nu știa că se afla într-o cursă spre propria moarte, fiind bolnav de cancer, l-au adus în atenția publicului sub o altă față: Pete Sampras se poate emoționa pe teren, nu este o statuie fără sentimente. Pentru el însă, lucrurile și spusele celor din presă și din public aveau însă o semnificație tristă: ”După turneu, unele lucruri pe care le-am auzit și citit m-au deranjat profund. Lumea scria chestii precum ”Uite, Pete Sampras chiar e uman… are sentimente!” sau ”A fost nevoie ca antrenorul lui să fie bolnav pentru a aduce la suprafață emoțiile lui Pete Sampras și pentru a-l face să pară uman…” Poate că unele dintre acele comentarii se voiau a fi măgulitoare. Altele făceau parte din articole altfel pozitive, care descriau cum am reușit să-l înving pe Jim. Dar am avut sentimentul incomod că unii comentatori chiar credeau că efortul meu de a nu-mi arăta emoțiile însemna că nu aveam emoții, cel puțin nu într-o măsură suficientă. Deducția părea evidentă: într-un sens nu foarte clar, eram mai puțin ”uman”. Combinată cu tema de la Wimbledon, ”Sampras e plictisitor”, aceasta reprezenta o lovitură în doi timpi dată personalității și naturii mele.”
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=yyrALjicZnA’]
Gândurile lui Pete Sampras fac toată cartea. Acele gânduri simțite și trăite în timpul antrenamentelor și meciurilor, acele gânduri care îl urmăreau după meciuri și care nu îl lăsau să doarmă nopțile. Dacă relațiile cu cei din jur par a fi puse în umbră, omul Pete Sampras, impresionant de cele mai multe ori, este plasat astfel în prim plan, oferindu-ne o mostră de cum ar trebui să arate un adevărat campion: calm, înțelept, emotiv, dar în același timp introvertit, dedicat pasiunii alese și muncitor. Chiar dacă aceste lucruri nu te pot determina să iubești mai mult jocul său și să devii retroactiv fanul său, vei aprecia cu mai mare putere pe omul din spatele jucătorului, dar și ceea ce au făcut jucători precum Agassi, Lendl, Edberg sau Becker atunci când îl învingeau. La final, vă las cu propriile sale cuvinte: ”Legat de imaginea mea de la Wimbledon: nu m-am schimbat atât de mult în decursul anilor, cum n-a făcut-o nici jocul meu. Ceea ce s-a schimbat au fost adversarii mei (și jocul lor), precum și percepția despre mine și jocul meu. Întreaga lecție este dură și deloc frumoasă și nu știu cum ați preda-o voi copiilor voștri, așa cum nu știu nici eu cum îi voi învăța pe ai mei. Dar, dacă ai suficient de multe victorii, oamenii se vor da pe brazdă. Acesta este unicul lucru pe care-l înțelege și-l respectă până la urmă toată lumea: victoria.”
