”Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș”, de George Neagoe
Editura Cartea Românească, București, 2013, 336 p.
Monografia Doinaș de George Neagoe confirmă o realitate postistorică: nu se mai poate scrie onorabil despre „cealaltă epocă” fără a consulta arhivele Securității, dosare de colaborare sau de urmărire. Altfel, realitatea sociologică dispare, iar un text critic fără suport contextual, centrat doar pe „idee” sau „mesaj”, în spiritul autonomiei esteticului, e sortit eșecului sau rămâne, în cel mai bun caz, incomplet.
Dacă dosarele și notele de la CNSAS rescriu istoria și adesea și hermeneutica literară, o tendință contrară este absolutizarea aceastora, punct de vedere nu tocmai inocent, așa cum explică Gabriel Andreescu în legătură cu „cazurile” Adrian Marino sau Nicolae Breban.
În acet context, monografia lui George Neagoe, după volumul lui Virgil Nemoianu (1994) și alte studii critice despre poetul Ștefan Aug. Doinaș, găsește linia justă, demolând cu delicatețe câteva mituri despre poet.
Doinaș s-a născut gata înarmat: opera lui majoră este definitivată „înainte de abdicarea lui Mihai I” (p. 227), iar timpurile îi amână debutul editorial cu aproape 20 de ani; volumul pregătit, Alfabet poetic, nu va mai apărea în 1947 (deși el circula în mediul estudiantin), iar poetul, cu toate că era cunoscut din periodice, va exista abia peste două decenii.
În sine, Ștefan Popa (cunoscut în literatură sub numele de Ștefan Aug. Doinaș) a fost un „caz”, ce s-a manifestat adesea la limita histrionismului imposibil de înțeles: multe spune episodul „Ion Motoarcă” din anii 1950, pseudonim realist-socialist, de fapt o persoană reală (coleg de facultate), ale cărui poezii erau scrise de Doinaș – cap. Un mic „geniu“ al realismului socialist : Ion Motoarcă („Te preamăresc, Partid nebiruit…“); când în acest joc al heteronomiei intră și I.D. Sîrbu (alias Vasile Căbulea, același tip de pseudonim), se poate naște o discuție despre superbia cerchiștilor în lupta cu hidra proletcultistă.
Dar acest episod din biografia literară a lui Doinaș evoluează altfel decât la I.D. Sîrbu; după anul de detenție 1957-1958, „se naște” Andrei Golfin, pseudonimul lui Ștefan Popa în fața Securității, cu care avea un angajament din anul eliberării, un pseudonim sub care dădea informații despre Negoițescu, dar și despre… Doinaș, afirmând că, în poezie, „Doinaș ar putea introduce o notă nouă de lirism sau baladesc”. Identitatea devine un joc obscur, ce a mai avut, în cu totul alt context al culturii române, o manifestare de același tip la Macedonski, cel ce publica sub pseudonim articole elogioase despre poetul… Macedonski.
Jocul cu un sistem represiv este însă unul dur, chiar dacă acest sistem nu pare a fi conștient de farsele jucate de Doinaș; după eliberare, autorul este un altul, trebuie să își recâștige un loc în lumea literară, iar sistemul determină „un joc de-a șoarecele și pisica”, nepermițându-i să utilizeze decât nume fără capital simbolic: Ștefan Popa (numele său real, dar… neliterar) sau, cum ar fi, Grigore Lazu (pentru a semna niște traduceri). Între timp, undeva în anii 1970, după ce numele lui Doinaș revenise în circulație, dispare Andrei Golfin și se naște un același alt colaborator al Securității: Gogu Ivan.
Cine este de fapt Doinaș?
O personalitate complicată, ce a ales jocul dublu cu cenzura sau cu Sistemul, ce și-a creat o reputație de intransigent antisistemic, de dizident „din interior”, admirat și respectat de breasla scriitorilor, care, marea majoritate, nu știau prea multe. Nici că Ion Negoițescu a fost arestat pornind de la declarațiile lui Doinaș, nici că a fost martor al acuzării în procesele I.D. Sîrbu, Negoițescu, Ion Omescu, Marcel Petrișor, soldate cu mulți ani și multe existențe distorsionate. Nici că Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au avut aproape umbra largă a Securității prin Doinaș.
În schimb, dincolo de luările de poziție publice (câte îngăduia efectiv regimul), poetul își construiește un labirint de trimiteri și metafore, false mottouri din volumele de poezii, prin care descria, de fapt, situația din țara dictaturii, un labirint prin care George Neagoe ne conduce cu resemnarea ghidului.
Mai mult, Doinaș își schimbă (cosmetizează) constant biografia, adăugând ani de interdicție acolo unde nu prea erau.
În volumul lui Neagoe, portretul poetului este exact, deși ar putea avea unele „trageri la temă” sau deformări; de pildă, cea în care se afirmă că traducătorul lui Hölderlin (sau al lui Goethe) nu prea știa… nemțește (pentru că unele traduceri sunt semnate împreună cu Virgil Nemoianu sau Horia Stanca) – p. 54. Sau, referitor la anul de detenție, se insinuează că ar fi avut mijloace de a scrie (să creeze) în penitenciar (p. 171), adică în plină perioadă de restalinizare.
Și Doinaș arată astfel:
„Dorinţa de a fi mereu în prim‑plan, de a cuceri întâietatea în breaslă, şiretenia în câmpul cultural, mânia contra colegilor şi a adversarilor, manipularea la care a fost supus şi pe care a exercitat‑o cu abilitate asupra altora sau trişarea sunt trăsăturile caracterologice ale lui Doinaş. Neclintit în proiectele sale, capabil să recurgă la orice tertip să‑şi asigure interesele după 1958, scriitorul s‑a comportat duplicitar cu oricine. Contradicţiile s‑au sedimentat în funcţie de context. Proteismul operei a fost concurat de cameleonismul personalităţii” (p. 28).
Mai mult, personajul principal al monografiei nu este neapărat Doinaș, ci un mecanism de distrugere a literaturii, a personalității, într-o perioadă a totalitarismelor: pentru că Doinaș debutează la începutul dictaturilor din Țara Românească, în 1939, iar Cercul de la Sibiu se naște în aceste tulburi circumstanțe. Și George Neagoe studiază pendulările cerchiștilor între liberali și comuniști, în deceniul V al secolului trecut, felul în care au rezistat presiunilor de politică liberală în Revista Cercului Literar (stipendiată de Partidul Național Liberal), apoi iluziile că vor avea o revistă de la comuniști (prețul: aderări la partid, pe care îl plătesc un Cornel Regman, un Ioanichie Olteanu). Interesante, nervoase, evitând înșiruirea de date seci este și refacerea nu doar a contextului realist-socialist, ci și pe cea a prea mult clamatei liberalizări (1964-1971), când ploconelile către partid erau obligatorii pentru aproape orice debutant, de la Ana Blandiana începând (1964).
Cu toate acestea, George Neagoe are instrumentele istoricului literar și ale editorului, atunci când recreează volumul Alfabet poetic, pregătit încă din 1947 pentru tipar, o recreare cu o minte de benedictin al istoriei literare, pentru fiecare poem din niciodată publicatul volum. Același tip de analiză și pentru Sonetele mâniei, scrise pentru sertar la începutul anilor 1950 și publicate după 1989, cu modificările impuse de trecerea timpului.
Este evident că după o astfel de cercetare Doinaș este altul decât cel pe care îl știa istoria literară; deși poate uneori autorul acordă o atenție exagerată circumstanțelor biografice (subliniind mereu duplicitatea lui Doinaș – poate că o singură dată era suficient), monografia arată cum o epocă dificilă, o personalitate înșelătoare se pot aborda doar cu tenacitate, stil și viziune asupra literaturii – câteva dintre ingredientele Asului de pică.
