„Gulag Voices. Oral Histories of Soviet Incarceration”
Editat de Jehanne M. Gheith, Katherine R. Jolluck, Palgrave Macmillan, 2012
Urmele de durată ale represiunii
Importanţa istoriei orale a fost reevaluată în ultimele decenii, fiind considerată o altă metoda de cercetare a trecutului, care chiar dacă este una destul de subiectivă poate întregi o imagine de ansamblu care era parcă prea tributara unor documente reci şi seci. Ea a fost aplicată şi asupra supravieţuitorilor Gulagului în anii 1990 şi începutul anilor 2000 pentru a se profita de ultimii ani de viata ai unor oameni care au cunoscut represiunea în mod direct, e drept, într-o intensitate mai mare sau mai mică, în funcţie de foarte multe elemente şi conjuncturi. Volumul „Gulag Voices. Oral Histories of Soviet Incarceration”[1] reuneşte zece interviuri, trei mărturii şi doua scrisori aparţinând unor femei poloneze, precum şi trei scrisori trimise de către deţinuţi rudelor de acasă.
Istoria orala este foarte dificila intr-un astfel de context in care atat amintirea, cat si rememorarea ei au fost problematice, periculoase, intarziate pentru cel putin doua generatii. In Rusia paradoxal, spre deosebire de Occident, se acorda mai mult credit marturiilor orale decat documentelor scrise care, se stie, erau falsificate de regim, distorsionand sau falsificand realitatea si istoria. Uniunea Sovietică este probabil exemplul cel mai concludent: o societatea unde amintirea a fost periculoasă încă din anii 1920. Efectul cumulativ al aducerii aminte publice, dar şi faptul că atât de multe familii au avut membri care au fost oprimaţi, având amintiri foarte amare, fac (acest fenomen al aducerii aminte-n.m.) foarte dificil de înţeles pentru istoricii vestici. Nu e vorba numai despre impactul politic… dar şi efectele personale dramatice asupra amintirii personale.[2] Două mari secţiuni se pot decela: mărturiile minorităţilor etnice din URSS (etnici germani, evrei sau tatari) şi cele ale tinerilor sau copiilor a căror viaţă a fost dramatic schimbată de experienţa totalitară.
Reprimarea minoritatilor
Robert Augustovici Ianke, cetatean rus, sovietic si apoi, din nou rus, de origine germana, avea sa-si duca crucea originii etnice aproape de-a lungul intregii vieti. Initial familia locuia in Ucraina, insa in timpul Primul Razboi Mondial a fost deportata in Siberia de catre administratia tarista, de unde au revenit in 1925 intr-un sat aflat destul de aproape de granita polono-sovietica. Ianke isi aduce aminte de colectivizarea pamanturilor si apoi de foametea din Ucraina, chiar daca era copil: „Cum as putea sa nu-mi aduc aminte? Corpurile zaceau intins de-a lungul strazilor. Mama si-a vandut tot aurul pe care-l avea.” Sovieticii infintasera magazine speciale care acceptau doar valuta sau metale pretioase (un fel de proto-shopuri) in schimbul unui kilogram de faina sau litru de ulei. O alta modalitate de a stoarce ultimele rezerve. „Asa am supravietuit in 1933.” In oraselul de apropiere se vindea paine, insa se statea la coada si cate patru zile. Oamenii picau si mureau. La fel de puternice sunt si amintirile despre Marea Teroare in care tatal i-a disparut, in 1939, caci Marea teroare a avut si o foarte importanta componenta nationala. Ulterior a aflat ca fusese impuscat doar pentru ca era german.
In satul ucrainian, jumatate din copii nu mai avea tati, arestati, deportati sau impuscati, iar corbul negru facea curse regulate, in fiecare noapte. „Oamenii spuneau ca au o cota” -si chiar asa era. Mama sa a plecat in Kazahstan, de unde Ianke a fost inrolat la varsuta de 16 ani, in 1942, intr-unul din batalioanele de munca fortata, avand in vedere ca etnicii germani nu erau de incredere pentru a fi inrolati in Armata Rosie. Din Kazahstan a ajuns in Urali, unde a fost repartizat unei brigazi care taia copaci. Pentru a ajunge la locul de munca, trebuia sa mearga o ora caci se afla la o distanta de 5 kilometri. Programul de lucru dura zece ore. Hrana consta doar in 600 grame de paine si niste supa calda primita dimineata si seara. Cei 350 de oameni (majoritatea de origine germana, dar si romani, tatari sau ucrainieni) au fost cazati in mici cabane din lemn in care se inghesuiau cate 18. Paduchii au adus tifosul care a ucis o suta de oameni. Ianke a ajutat la saparea unei gropi comune unde au fost inghesuite cadavrele. Precizeaza ca locul nu a fost insemnat. S-a casatorit in 1954 cand a fost si eliberat, insa asemenea multor deportati a ramas pe loc si si-a construit o viata in zona nordica a Muntilor Urali. Isi aminteste cum tanara familie beneficia de o intimitate tipic sovietica: intr-o camera comuna, spatiul lor era separat de doua paturi. Dupa un an de asteptare, impreuna cu o alta familie, au obtinut o camera de 18 mp pe care o imparteau tot prin paturi. In ceea ce priveste raportul cu Stalin, Ianke il considera un tiran, principalul responsabil pentru nenorocirile lui. In schimb capitalismul nu-i placea prea mult, preferand vechea URSS leninista.
O poveste de viaţă interesantă, dar destul de comună pentru destinul uman în comunismul sovietic, o are şi Abliaziz Ramazanov, născut în 1926 în R.S.A. Crimeea şi care a îndurat represiunea în ambele regimuri totalitare ale secolului trecut. Crimeea a fost ocupată timp de trei ani de trupele germane şi române, populaţia masculină care nu fusese înrolată în Armata Roşie a fost obligată să presteze muncă în folosul Wehrmachtului (la fortificaţii militare), tatăl său murind în timpul unui bombardament la scurt timp. Ulterior, şi tinerii tătari au fost luaţi cu arcanul. Populaţia masculină a satului său a fost iniţial îndreptată către litoral pentru a fi îmbarcată şi deportată la muncă în Germania, dar în ultimul moment, datorită schimbării sorţilor războiului germano-sovietic, redirecţionată către nordul peninsulei, unde timp de aproape un an a muncit la săparea fortificaţilor germane de apărare din preajma istmului Perekop care separă Crimeea de Ucraina.
În interviul său, Ramazanov menţionează scenele retragerii precipitate a apărătorilor germano-români în faţă asaltului Armatei Roşii, precum şi uciderea militarilor români şi germani din ariegardă, incendierea oraşelor şi satelor, bombardamentele sovietice, jefuirea de către tătari a depozitelor de alimente abandonate de trupele Axei, întregul cortegiu de suferinţe. Trezindu-se liberi, tătarii din acele detaşamente de muncă forţată s-au îndreptat care cum a putut către satele de unde fuseseră luaţi de nemţi. Numai pentru a fi deportaţi după numai o lună de sovietici care i-au acuzat de colaboraţionism colectiv (1900.000 de tătari au îndurat această soarta, rata de mortalităţii fiind una uriaşă, între 33-50%, multe familii fiind compuse doar din bătrâni, femei şi copii, bărbaţii fiind deja înrolaţi în Armata Roşie). Abliaziz Ramazanov a fost transportat împreună cu mama şi ceilalţi cinci fraţi în nordul Uralilor, în zona Perm. Cei mai mulţi tătari au fost trimis în Uzbekistan. „Mulţi au murit, mulţi, habar nu am câţi. Bătrânii au murit imediat…clima i-a terminat.” În regiunea Perm au fost cazaţi direct în barăcile ridicate de valurile de ţărani de-culacizati de la începutul anilor 30 cu care de altfel Abliaziz Ramazanov a muncit cot la cot la tăiatul copaciulor (cota fiind de 3 metri cubi pe zi) până în anul 1956 când deportatilor li s-a permis să revină la casele lor. Dacă ucrainienii şi bieloruşii aveau unde să se întoarcă, nu acelasi lucru s-a întâmplă şi cu tătarii cărora nu li s-a permis să revină în Crimeea chiar dacă în 1967 statul sovietic a recunoscut faptul tătarii nu colaboraseră în masă cu naziştii. Şi el a rămas şi şi-a trăit viaţa în zona unde a fost deportat, căsătorindu-se cu o nemţoaică şi ea deportată, dovadă a amestecului etnic sovietic, un adevărat melting pot realizat, spre deosebire de cel american, nu prin libertate, ci prin sclavie.
Si Nina Ivanovna Rodina a cunoscut represiunea si teroarea ambelor regimuri totalitare. Interviul a fost luat la Moscova in 1998. Rodina era ucrainianca, nascuta la Kiev intr-o familie de profesori. La izbucnirea razboiului, in iunie 1941 avea doar 16 ani, era o adolescenta, dar s-a oferit asistenta voluntara intr-un spital de campanie din capitala RSS Ucrainiana. Nu a avut mult timp la dispozitie pentru ca avansarea trupleor germane au fortat spitalul militar de campanie sa se retraga. Bolnavii lasati in urma ar fi fost ucisi de nemti care au aruncat cladirea spitalului in aer. Inainte de a ajunge la Harkov, Rodina a fost capturata si trimisa inapoi la Kiev. „Germanii doar au ucis si iara au ucis. Ocupatia a fost o vreme foarte grea.” Marturiseste despre practica trupelor de ocupatie de a impune o cota de civili (200) care erau asasinati pentru fiecare militar german omorat. Mama ei se pare ca ar fi fost arestata si ucisa tocmai in aceasta spirala nesfarsita a violentei. Fratele sau a fost grav ranit in timpul razboiului, familia mutandu-se la Moscova. In 1950, Rodina a fost arestata pentru ca devenise suspecta: cunostea limba germana (inca de la scoala) si, mai grav, supravietuise regimului de ocupatie nazista, suficienta motive pentru a fi incadrata in prevederile atat de generoase ale celebrului art. 58 ”activitate antisovietica”. A primit doar trei ani doar pentru ca sistemul si-a dat seama ca era minora cand ar fi comis delictele, avea 16 ani si nu 18.
Socul arestarii pe nedrept si al celor trei ani petrecuti intr-o inchisoare a Gulag-ului aveau s-o urmareasca toata viata. Rememoreaza hrana care era foarte monotona, tot timpul fiertura din ovaz, lumina continua care afecta sistemul psihic. A avut doar noroc ca Stalin a murit in martie 1953, ea fiind eliberata in cadrul primei amnistii care prevedea eliberarea condamnatilor cu pedepse mici, de pana la 5 ani. Si ea a fost intrebata cum a resimtit moartea lui Stalin „In tinerete pentru mine Stalin era un idol, un fel de Dumnezeu, era cea mai inalta instanta a justitiei.” Afland in inchisoare de moartea lui, marturiseste: „Nu ne asteptam ca lucrurile sa se imbunatateasca. Eram foarte tensionate”. Inainte de a fi eliberata, MVD a pus-o sa semneze o declaratie prin care se obliga sa nu spuna nimanui unde a fost timp de trei ani. Dupa eliberare si Rodina a cunoscut mari dificultati in a se reintegra. Aceasta si pentru ca societatea si sistemul sovietic nu dorea sa-i primeasca, probabil din multe motive, nu numai vinovatia lui pentru distrugerea a milioane de destine. Nu a fost lasata sa-si reia vechea slujba, ci una inferioara, de secretara care castiga 30 de ruble pe luna. Isi aduce aminte cat de mult a suferit de foame. Cererile ei de reabilitare au fost respinse de mai multe ori, abia odata cu Gorbaciov reusind sa obtina un document oficial din partea statului sovietic care recunostea nevinovatia sa. In preajma interviului (1998), Rodina era implicata prin intermediul Asociatiei Memorial in activitati de voluntariat, vorbindu-le tinerilor germani despre ororile celui de al Doilea Razboi Mondial, o modalitate si pentru ea de a face o disociere clara intre nazisti si germani. Recunoaste ca pentru o jumatate de secol pentru ea au fost totuna!
(va urma)
[1] Editat de Jehanne M. Gheith, Katherine R. Jolluck, Palgrave Macmillan, 2012
[2] istoricii rusi Daria Khubova, Andrei Ivankiev si Tonia Sarova
1 comment