„Identități ucigașe”, de Amin Maalouf
Editura Polirom, Iași, 2022
Traducere: Florin Oprescu
„Faptul de a fi creștin și de avea ca limbă maternă araba, care este limba sacră a islamului, este unul dintre paradoxurile fundamentale care mi-au modelat identitatea. Vorbirea acestei limbi țese pentru mine legături cu toți cei care o folosesc zilnic în rugăciunile lor și care, în marea lor majoritate, o cunosc mai puțin temeinic decât mine…”.
Am decis să încep această cronică cu un fragment care ar arunca lumină asupra figurii lui Amin Maalouf, un scriitor libanez de limbă franceză, pe care l-am descoperit prin intermediul eseului său intitulat „Identități ucigașe”, o amplă analiză subiectivă a fenomenului identitar într-o lume a modernizării și a globalizării.
Senzația mea de-a lungul întregii cărți e că am nevoie să o disec, să o împart cu lumea, de aici și puzderia de citate pe care le-am dezbătut în mediul online, în încercarea de a vedea cât de ancorați suntem în lupta pentru identitate. Mă așteptam, oarecum, să descopăr o scriitură în care religia să fie fundamentală, dar, de facto, am nimerit în mrejele unui narator desăvârșit, care m-a dus de la istorii vechi ale monarhilor care au încercat să modernizeze Orientul la paradigma credințelor mai mult sau mai puțin tolerante.
„Fiecare persoană, fără nicio excepție, este înzestrată cu o identitate compozită; i-ar fi suficient să-și pună câteva întrebări pentru a scoate la lumină fracturi uitate, ramificații nebănuite și pentru a descoperi că e complexă, unică, de neînlocuit.”
Cine suntem noi? Ce ascundem în acel ADN istoric și cultural pe care-l purtăm cu noi? De ce unele state mizează pe transformări ideologice, lingvistice sau istorice, pe când altele se lasă ușor influențate de migrațiile de putere? La aceste întrebări încearcă Amin Maalouf să răspundă și, trebuie să recunosc, reușește să o facă cu o eleganță analitică de invidiat.
În plus, acesta adaugă multă poezie observațiilor sale:
„Identitatea unei persoane nu este o juxtapunere de apartenențe autonome, nu este un „mozaic”, ci este un desen pe o piele întinsă; e suficient ca o singură apartenență să fie atinsă și întreaga persoană vibrează.”
Simbioza pe care am simțit-o pe parcursul acestei lecturi pare să se fi născut și din conflictul identitar în care trăim noi, basarabenii. Rupți într-un context istoric dezavantajos, îndepărtați de o evoluție care ne promitea un avans considerabil pe arena europeană, am ajuns să vorbim o limbă schimonosită, să ne pierdem în mare parte conexiunile religioase și să acceptăm ca rusofilii să ne acapareze nu doar spațiul fizic al țării, ci mai ales cel valoric, o pierdere incomensurabilă pentru tot ce semnifică patrimoniu identitar.
Pentru Maalouf, grație conexiunilor sale de om plecat din Orient și maturizat în Franța, aceste probleme conexe nu sunt străine. De admirat este maniera sa plină de serenitate cu care vede perspectiva religioasă a problemei identității. Fără să-i scuze pe fanaticii religioși care atacă constructele moderne ale societății globale, acesta ne arată că doar noi, toți la un loc, purtăm vina pentru acele izbucniri mocnite de furie. Nostalgia după stabilitate, nevoia de a ne identifica în calitate de grup, apartenența sunt doar câteva dintre segmentele pe care Maalouf le vede susceptibile de schimbate și transformate.
Volumul „Identități ucigașe” mi se pare genul de experiență livrescă pe care ar trebui să o introducem în sfera lecturilor obligatorii pentru adulți. Poate fi un bun motiv de discuții și de dezbateri ale problemelor pe care preferăm să le trecem sub tăcere, din frică sau, de ce nu, din confort.
