”Scurtă istorie a dezastrelor naturale. Epidemii, cutremure și dereglări climatice”, de Lucian Boia
Editura Humanitas, Seria de autor Lucian Boia, București, 2020
În 1985, a apărut un volum semnat de Lucian Boia, intitulat ”Poeme de geografie istorică”, într-un tiraj de doar 100 de exemplare. Varianta 2020 a acelui volum s-a reeditat anul acesta la Editura Humanitas, cu câteva mici modificări făcute de autor, dar și câteva capitole noi, care să ne vorbească despre ”dezastrele naturale” ale prezentului, precum pandemia de coronavirus sau încălzirea climatică.
Am fost norocos cu faptul că primul capitol este cel despre epidemii, altfel, în contextul momentului, l-aș fi citit oricum primul (așa cum am făcut și cu capitolul despre pandemie din ”Vitrina cu șarlatani”, cel mai recent volum al lui Radu Paraschivescu). În linia ultimelor cărți ale lui Lucian Boia, fiecare capitol, deci și cel despre epidemii, este scurt, incitant, cu multe mostre de istorie a lumii și a țării noastre, atrăgând în același timp atenția asupra controverselor momentului.
Astfel, capitolul despre epidemii poate fi dat spre lectură obligatorie pentru cei care nu cred în pandemia actuală și în eventualele sale consecințe viitoare, care nu cred că o epidemie poate secera mii și mii de vieți, care nu înțeleg că asemenea catastrofe cu consecințe importante apar ciclic și dispar doar după măsuri dure luate de către autorități. Fie că vorbim de ciumă, de holeră sau de lepră, e nevoie de un efort conjugat al autorităților și al cetățenilor pentru ca răspândirea să nu ia proporții catastrofale. A, nu credem în coronavirus, nu există așa ceva? Luați ca exemplu alte epidemii de gripă, cu caracter variabil:
”Numeroase sunt și epidemiile de gripă, semnalate din Evul Mediu, și deosebit de virulente în secolele XVIII-XX. Cea mai dezastruoasă dintre ele s-a manifestat, pe întreg globul, în anii 1918-1919, făcând peste 20 de milioane de victime, de două ori mai mult ca Primul Război Mondial! La Paris, în lunile septembrie 1918 – martie 1919 numărul deceselor a fost în medie de 210 zilnic, iar totalul de peste 10.000. În Franța au murit din princina gripei, în 1918 și 1919, 127.000 de persoane, în Germania 230.000, în Marea Britanie 157.000, în Italia 306.000, în Spania 168.000 etc. Epidemiile de gripă – cu multiplele lor varietăți – continuă și în prezent, virusul respectiv dovedindu-se capabil de permanente transformări și adaptări, caracterul său variabil făcând dificile combaterea și imunizarea.” (pag. 33)
Trecând peste epidemii, intrăm într-o zonă care aparent nu ne interesează decât atunci când se întâmplă, cea a cutremurelor. Atunci (suntem înainte de cutremurul din 1986, dar după cel catastrofal din 1977) și acum (când trăim sub amenințarea următorului mare cutremur), nu facem nimic în privința consolidării clădirilor vechi, cu excepția unor banale buline roșii. De altfel, aici mai este de apreciat volumul lui Lucian Boia: nu se mărgineaște să ofere informații, ci atrage și atenția asupra problemelor. Nu s-au luat și nu se iau măsuri de precauție împotriva cutremurelor și pentru protejarea pe termen lung a vieților cetățenilor. Și, există și asemenea cazuri, când autoritățile iau asemenea măsuri, se împotrivesc cetățenii.
Dacă privim acest volum în sens larg, putem observa destul de clar diferențele între ceea ce se credea (și, mai ales, se putea spune) în comunism și libertatea de conștiință și de expresie pe care noi și autorul le avem azi. Cartea este destul de cuminte în unele pasaje, semn că (auto)cenzura funcționa, iar în altele este suficient de îndrăzneață pentru a ne da seama cu ușurință că multe din acele paragrafe au fost adăugate acum, la revizuirea ediției inițiale. Alteori, ”viziunile apocaliptice” pot stârni zâmbete, dar tentația este ca întotdeauna să dăm vina pe om:
”O încălzire prea accentuată a climei ar duce, printre altele, la topirea calotelor glaciare, ridicând astfel nivelul oceanelor (într-un ritm care ar putea fi de peste un metru pe deceniu) și pricinuind cu timpul înecarea marilor orașe (Londra, New York etc.) situate pe țărmul mării. Asemenea viziuni apocaliptice sunt mai curând rod al fanteziei decât al unei cercetări științifice riguroase.” (pag. 90)
Și ajungem în prezent. Dincolo de schimbările climatice, ce se poate spune despre pandemie? Mi-au stârnit interesul rândurile în care Lucian Boia îl contrazice pe renumitul Yuval Noah Harari, care spunea, în una dintre cărțile sale, că o nouă pandemie nu mai poate fi posibilă, în contextul dezvoltării medicinei și științei și ținând cont de ”epidemiile ratate”, de acele epidemii anunțate cu surle și trâmbițe (precum cele de Ebola) și care nu au fost decât zonale. Uite că scenariul lui a fost contrazis și un coronavirus a apărut, provocând zeci și sute de mii de morți, iar metoda cea mai eficientă de ripostă este izolarea, cunoscută de sute de ani în cazul majorității epidemiilor. Tezele acestor pseudo-precizători sunt, de altfel, mereu contrazise de realitate, în viitor.
”Scurtă istorie a dezastrelor naturale” se încadrează în trendul volumelor care ne-a obișnuit Lucian Boia în ultimii ani: un volum interesant, cu multe pasaje instructive, dar doar un punct de plecare și nimic mai mult.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, Putereaacincea.ro)
