”Războiul civil din Grecia (1946-1949) și emigranții politic greci în România (1948-1949)”, de Apostolos Patelakis
Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2017
Ediție îngrijită științific și studiu introductiv de Prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru
Autorul acestui volum, Apostolos Patelakis, este unul dintre grecii care s-au născut în România (în cazul lui, în 1951) dintr-o familie de emigranți politici greci care s-au refugiat în țara noastră. Trăind o mare parte din viață pe meleagurile noastre, a simțit nevoia să scrie despre acest moment istoric despre care se știe prea puțin la noi – războiul civil din Grecia – și despre emigrația greacă din România comunistă, despre care nu existau, din ce știu eu, studii la fel de exhaustive (și mai e mult de scris, de vreme ce multe dintre arhive sunt încă închise cercetătorilor). Rezultatul său este această lucrare foarte bine documentată, excelent organizată și scrisă astfel încât să nu fie accesibilă doar specialiștilor, ci tuturor cititorilor pasionați de istorie.
Este drept că se vede, printre rânduri, că a făcut parte dintr-o familie de refugiați comuniști, pentru că volumul pare uneori partizan comuniștilor și partizanilor din munții Greciei din perioada 1946-1949. Poate, pe undeva, este normal, deși nu putem știi cu certitudine unde ar fi ajuns Grecia cu o influență sovietică extinsă. Putem doar bănui că ar fi fost la fel de rău la ei, precum la noi în aceeași perioadă. Împărțirea sferelor de influență între Churchill și Stalin este o realitate, dură pentru unii, de lăudat pentru alții. Patelakis explică foarte atent toate împrejurările celui de-al doilea război mondial, situația imediat următoare și războiul civil care a devastat Grecia și a împărțit protagoniștii în două tabere complet diferite – forțele guvernamentale, promonarhiste, sprijinite de SUA și Anglia, respectiv forțele comuniste, sprijinite de statele socialiste ale Europei Centrale și de Est – timp de mai multe decenii (iar antagonismul nu și-a încheiat în totalitate efectele nici acum). Democrație versus comunism, simplist vorbind, așa văd eu lucrurile la finalul lecturii.
Trecând peste nenumăratele aspecte foarte interesante, care atrag cititorul interesat (de exemplu, am fost foarte atent cu privire la luptele de la Metsovo, un oraș pe care-l vizitez și iubesc foarte mult, sau cu privire la Principatul de la Pind, al aromânilor), am ales să vă prezint în cele ce urmează legăturile emigrației politice grecești cu județul în care locuiesc, Prahova. După cum veți observa, acestea sunt deosebit de intense și semnificative:
1. Colonia de copii greci de la Sinaia (1948-1953)
Emigranții din Grecia au venit în trei valuri în România, prima dată copiii, apoi bolnavii și, în final, partizanii și bătrânii. Din cele 12 colonii de copii greci situate majoritatea în stațiunii balneoclimaterice, una dintre cele mai importante a fost cea de la Sinaia (alături de cea de la Tulgheș), de care s-a ocupat Constanța Crăciun (președința Crucii Roșii) și Liuba Chișinevschi, ambele membre ale CC al PCR.
Spațiul în care s-a desfășurat activitatea coloniei a fost actualul parc central din oraș, unde existau două mari hoteluri (Palace și Caraiman) și două mai mici (Royal și Bucegi), precum și Cazinoul. În iunie 1948, existau în colonia de la Sinaia 1.950 copii, repartizați astfel, pe vârste: 1. 1-6 ani-265 copii; 2. 7-12 ani-690 copii; 3. 13-16 ani-770 copii; 4. 17-19 ani-225 copii. Directoarea coloniei a fost Lenuța Popescu-Măgureanu, iar directorul adjunct Dimitris Fapas, ei fiind ajutați de 100 de greci (învățători, profesori, educatori). La Sinaia, copiii au fost vizitați de reprezentanții Crucii Roșii, de liderii comuniști români (printre ei, Ana Pauker), precum și de liderii comuniști greci.
În anii 1952-1953, copiii au început să fie trimiși la școli profesionale din alte localități, iar cei rămași în colonia de la Tulgheș. Colonia de la Sinaia a fost desființată după 5 ani de activitate, dar a rămas în memoria grecilor drept colonia cu cele mai bune condiții de cazare:
”Colonia de la Sinaia a fost cea mai reușită colonie din România, și una din cele mai reușite din toate țările unde existau colonii de copii greci, datorită condițiilor de cazare și viață excelente oferite de statul român.” (pag. 212)
2. Școala centrală de partid ”Nikos Beloiannis” de la Breaza (1950-1956)
Cum puteau să rămână îndoctrinați grecii ajunși în țările comuniste? Prin școli militare sau, mai ales, prin școli de partid. Una dintre cele mai importante școli de partid a fost cea de la Breaza, aflată sub directa îndrumare a Biroului Politic al Partidului Comunist Grecesc. Aici s-ai pregătit sute de tineri comuniști greci selecționați din toate țările în care existau emigranți (ca un exemplu, în 1953, erau 33 de absolvenți din Polonia, 32 din Cehoslovacia, 23 din Ungaria și 17 din Bulgaria; în 1953, urmau să vină 18 din Polonia, 18 din Ungaria, 16 din Cehoslovacia și 9 din Bulgaria).
Toți cursanții aveau nume conspirative și nu se cunoșteau între ei. Existau la Breaza condiții foarte bune de cazare și pregătire, în plus și siguranță maximă, în apropiere fiind staționate trupe sovietice. Clădirea centrală (unde acum este Spitalul de boli pulmonare) dispunea de săli spațioase, unde se organizau diferite activități culturale, iar aici s-a desfășurat și Plenara a IV-a a CC al PCG, între 12-14 decembrie 1953.
Prima promoție a terminat cursurile în mai 1951. În primii trei ani durata cursurilor a fost de un an, iar din 1953 de doi ani. Cursurile erau teoretice (istoria PCG, a Partidului Comunist Sovietic, economie politică, marxism-leninism etc.), practice (confecționarea de pașapoarte false, tipărirea de manifeste, lecții foto și auto, folosirea cernelii simpatice etc.), precum și pregătire fizică (gimnastică de dimineață, marșuri pe dealurile din apropiere). În plus, era făcută o pregătire special pentru cei care trebuiau să plece să activeze ilegal în Grecia, mai ales în ceea ce privește folosirea radioemițătoarelor și a păstrării secretului de partid, chiar și față de familiile lor. Cursanții erau educați în spiritul respectului și al dragostei față de Uniunea Sovietică.
Școala de la Breaza a fost mutată la Stupini-Brașov după Plenara a VI-a a PCG din 1956.
3. Festivalurile naționale de la Câmpina (1971-1978)
Între 2-5 februarie 1971, s-a desfășurat primul festival cultural al emigranți de la Câmpina (de fapt, al cincilea în ordine cronologică, dar primul de la Câmpina). Au participat în jur de 1.200 de emigranți greci, peste 700 fiind cu vârste între 15-30 de ani. În cele patru zile, cei aproape 360 de artiști amatori (23 de formații artistice) au prezentat un bogat program artistic (teatru, dans, muzică, recitări). S-a desfășurat și un turneu de fotbal cu șase echipe. În fiecare seară se organizau petreceri și s-au organizat și vizite la Casa memorială Nicolae Grigorescu și la penitenciarul-muzeu Doftana.
Al doilea festival s-a desfășurat în perioada 4-7 septembrie 1972, la care au participat în jur de 1.400 de emigranți, fiind dedicat aniversării a 50 de ani de la crearea Uniunii Tineretului Comunist din Grecia (ONKE). Au participat, de asemenea, și delegații ale emigranților din Cehoslovacia, R.D. Germană și Bulgaria.
Al treilea festival a avut loc între 1-4 septembrie 1973, fiind dedicat aniversării de 30 de ani de la înființarea Uniunii Panelene a Tineretului (EPON). Este prima dată în care este precizat locul desfășurării, respectiv Casa de cultură din Câmpina, unde pe un banner mare era scris: ”Suntem cu tot sufletul alături de neînfricatul nostru popor.”
Al patrulea festival s-a desfășurat între 22-25 august 1974 și a fost dedicat aniversării a 30 de ani de la eliberarea României de sub jugul fascist. În prima zi a fost prezentată piesa scriitorului Octav Măgureanu, ”Oameni sub cer de August”, iar pe scenă era un banner pe care scria ”Repatriere liberă, generală și onorabilă.” La festival, a ajuns și o delegație de deputați din Grecia.
Al cincilea festival (în carte se menționează greșit, cred eu, că ar fi al șaselea, dar în 1975, nu s-a mai organizat niciun Festival național la Câmpina, cum se menționează în alt context) are loc între 21-24 august 1976, fiind dedicat împlinirii a opt ani de la înființarea Uniunii Tineretului Comunist Grec (KNE). În 1977, nu a existat niciun festival din cauza situațiilor grele de după cutremurul din 4 martie.
În sfârșit, ultimul festival de la Câmpina a avut loc între 22-25 august 1978, ultima mare întâlnire a emigranților de pe teritoriul României, fiind dedicat împlinirii a 60 de ani de la înființarea Partidului Comunist Grec (1918-1978).
4. Alte mențiuni privind Câmpina
Una dintre cele mai interesante colonii ale grecilor în România a fost cea de la Vâlcele (1953-1968), undeva în județul Covasna, la 12 km de Sfântu Gheorghe, undeva pierdută în păduri, departe de alte colonii sau de orașe importante. Colonia este desființată printr-o hotărâre din 1966, iar grecii au fost îndepărtați și trimiși în alte centre unde erau emigranți greci. Printre ele, este menționată, fără alte amănunte, și cea din Câmpina.
O altă mențiune la orașul meu natal este făcută atunci când sunt enumerate centrele (coloniile) de greci în care au trăit și activat emigranții greci. Printre ele, este menționat cel de la Ploiești, unde au venit, după 1954, unele familii de greci de la Nehoiu și Măneciu. La un moment dat, numărul emigranților din Ploiești a ajuns la 114 persoane, iar autorul face și următoarea precizare: ”O mică comunitate grecească a existat și la Câmpina.”
Iată cum, citind o lucrare de istorie temeinică și cu un profil specific, poți descoperi lucruri interesante și inedite despre județul și localitatea în care locuiești.
