”Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu”, de Diana Mandache
Editura Corint, Colecția Istorie, București, 2016
Elena Lupescu – alias Duduia – a fost unul dintre cele mai controversate personaje din perioada interbelică și nu numai. Renumele ei a trecut peste decenii și, odată cu dispariția cenzurii de după 1989, discuțiile asupra personalității sale și a influenței asupra politicii românești din perioada domniei lui Carol al II-lea au continuat. Cu toate acestea, există multe prejudecăți asupra importanței sale și, de ce nu?, asupra sentimentelor sale reale din perioada interbelică. Poate că un pic de lumină va face și acest volum apărut la Editura Corint, mai ales pentru cei care nu iau informația ca atare și continuă să cerceteze toate aspectele, toate informațiile.
Volumul ”Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu” reunește zeci de scrisori trimise de către amanta (și apoi soția) lui Carol al II-lea lui Tantzi Cosăcescu, soția lui Jean (Iancu) Cosăcescu, personalități discutabile (și pe care, parțial, le lămurește Diana Mandache în ”Introducerea” la această carte; ele sunt susceptibile de legături cu Securitatea și au oarecare ”interese” financiare și mondene pentru întreținerea acestei corespondențe). Desigur, nu putem spune că în aceste scrisori descoperim un talent literar, dimpotrivă, dar ele au, cu siguranță, o însemnată importanță istorică.
În primul rând, din ele vom afla mai multe despre omul Elena Lupescu, pentru că suntem deja sătui de diferitele supoziții și zvonuri cu privire la ea. Citind epistolele, o mică parte trimise din Rio de Janeiro, acolo unde Carol II și Elena au locuit până în 1947, cealaltă parte din Portugalia, de la Estoril, descoperim o altă față a Duduii, una profund umană, sentimentală și sufletistă, care își iubește enorm partenerul de viață, dar și țara de unde a plecat pentru totdeauna. Nu trebuie trecută cu vederea nici latura sa umană, pasiunea pentru rochii sau pentru pălării, dar se vede că situația lor materială nu este strălucită, de vreme ce refolosește hainele uzate de câte ori slăbește sau se îngrașă. O caracterizare clară, care reiese după citirea tuturor epistolelor, ne oferă Diana Mandache în ”Introducere”:
”Duduia era o femeie simplă, care prefera mâncărurile românești, făcea cozonac din plăcere, avea talia 44, folosea pudra Chanel 5 și îi plăcea să poarte haine franțuzești, deși mărturisea la un moment dat că nu-și mai cumpără, ci le transformă pe cele vechi, doar pentru a nu cheltui inutil și a ajuta Crucea Roșie și pe sărmanii români aflați la necaz.
Sentimentele ei pentru Carol erau sincere, iar iubirii adevărate i se adăuga confortul unei vieți lipsite de griji. La scurt timp după căsătorie, Elena Lupescu, devenită din amantă soția Regelui, spunea prietenei sale Tanzi Cosăcescu: ”Nu titlul de Principesă mă face fericită, ci Omul, care este Cel mai bun și Cel mai drept pe care l-am întâlnit. Să mi-l ție Dumnezeu sănătos și ferit de răutatea omenirii, e ruga mea cea mai fierbinte.” (pag. 12)
Se poate discuta mult despre relația și legăturile care au existat, după părăsirea țării de către Carol al II-lea, între acesta și Elena Lupescu, pe de o parte, și regele Mihai I și familia sa, pe de altă parte. Dacă pe Elena Lupescu nu cred că Mihai o simpatiza prea tare, dovadă sunt împotrivirea acestuia la procesul de succesiune și partaj pe care ea l-a intentat după cel de-al doilea război mondial, legătura dintre Carol și Mihai a fost mereu problematică. Unii istorici au spus că aceștia nu și-au mai vorbit, nu au mai discutat deloc după 1940, în vreme ce din scrisorile Elenei Lupescu se înțelege alteceva, cel puțin în prima fază. Carol își iubește nespus fiul, chiar dacă legăturile lor sunt sporadice, iar aceleași sentimente pare că le are și Elena Lupescu, care îl alintă pe Mihai în scrisorile sale drept ”Copilul” sau ”Căpușorul” și îl plânge pentru viața grea alături de comuniști, mai ales în preajma actului de abdicare:
”În 25 octombrie a fost ziua Căpușorului scump și drag, ne-am rugat pentru El să ni-l ție Dumnezeu sănătos și să ni-l păzească de urgie. Soțul meu era emoționat și-i curgeau lacrimile, m-am sculat de dimineață (la 5) ca să-l felicit și l-am găsit privind fotografia ce veșnic stă pe masa sa de noapte și în orice călătorie fie ea de o zi Îl acompaniază. Cu câtă dragoste Îl privea Doamne! Când aud mizerabilii ce spun și scriu mi se rupe sufletul de atâta răutate. Rar am văzut un tată să-și iubească copilul ca soțul meu. Dar ce să mai spun, Cel de Sus le vede și aude tot.” (1947, pag. 78)
”Cu sufletul zdruncinat îți scriu, ce pot să-ți spun, suntem înmărmuriți, nu putem crede că e adevărat, biata Țară și sărmanul nostru Copil. Soțul meu din ziua de 30 nu doarme, nu mănâncă, de mine nici nu vorbesc. Și-au ajuns scopul și unde se vor opri numai Cel de Sus știe.” (3 ianuarie 1948, pag. 91)
Cu timpul însă, relația se stinge (de altfel, ea nu a fost decât telefonică și telegrafică, nu s-au mai văzut niciodată). Motivele exacte trebuie să fie căutate în alte cărți, dar finalul este trist și poate nu ar fi trebuit să fie așa: la moartea lui Carol, Elena Lupescu este sfâșiată și nu poate înțelege de ce Mihai nu a oferit, măcar la sfârșit, iertarea cuvenită tatălui său:
”A fost mândru și a purtat în suflet cu demnitate, în ochii săi buni și blânzi citeam adesea dorul după fiul său care n-a venit să-l vază în viață, nici după ce a murit. Asta a fost cea mai mare durere a lui. Consternația a fost generală când s-a auzit că refuză să vie să dea ultima sărutare Acelui care a fost Tatăl lui și care l-a așteptat ani de zile cu dor și drag.
Ceea ce i-a dat ultima lovitură a fost că de data aceasta când s-a născut ultima Sa nepoțică, n-a găsit de cuviință cum a făcut în celelalte dăți, să-i anunțe nașterea. De ce?” (1953, pag. 213)
Așadar, chiar dacă sunteți adversari declarați ai monarhiei și ai influențelor acesteia asupra societății românești, colecție de scrisori ale Elenei Lupescu oferă o altă imagine, una mai sinceră și mai caldă a celei care a fost amanta regelui Carol al II-lea și, după unii, cea care l-a împins pe acesta spre dictatura regală și spre părăsirea tronului României în două momente-cheie. Totuși, iubirea a existat, iar ea spune deseori că nu s-a amestecat niciodată în politică. Așa să fie?
