Doi prieteni şi fascinantele lor destăinuiri (I)

Covorul cu scorpioni. Douăsprezece fragmente memorialistice, de Gelu Ionescu
Editura Polirom, Colectia Ego-grafii, Iasi, 2006

Lectura volumelor de amintiri sau a jurnalelor ne-a atras dintotdeauna şi, cu atât mai mult, exerciţiul este provocator descoperind şi citind volumele a doi prieteni, profitând de binevenitele reduceri ale Editura Polirom la unele din volumele publicate acum câţiva ani, care, în loc, să putrezească în magaziile editurii sau prin cine ştie ce librării, câte or mai exista. Este inutil să accentuăm ideea cât de mult spun despre un om prieteniile pe care le-a avut/cultivat de-a lungul unei vieţi. Poate chiar totul. Spune-mi ce prieteni ai ca să-ţi spun cine eşti, poate fi o altă axiomă. Am descoperit recent în volumul Martei Petreu imensa prietenie şi dragoste pe care a avut-o evreul Mihail Sebastian faţă de naţionaliştii săi prieteni, de la mentorul Nae Ionescu până la Mircea Eliade, prietenii înfocate de care Sebastian nu a vrut/putut să se dezică. Admirabil!

Revenirea în spaţiul public românesc a unor mari scriitori exilaţi de-a lungul dictaturii lui Ceauşescu precum Gelu Ionescu, Matei Călinescu sau Ion Vianu a fost benefică aducând un alt aer proaspăt din partea unor oameni necompromişi din punct de vedere moral sau politic, copţi intelectual. Considerăm necesară o scurtă şi rezumativă trecere în revistă a performanţelor culturale ale celor doi prieteni înainte de a pune faţă în faţă cele două volume cu caracter memorialistic, Covorul cu scorpioni. Douăsprezece fragmente memorialistice[1] de Gelu Ionescu şi  Un fel de jurnal (1973-1981)[2] de Matei Călinescu.

Gelu Ionescu a fost asistent, apoi lector la Catedra de Literatură Comparată şi Teorie Literară a Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti, din 1963 până în 1982, an în care s-a exilat. A fost Senior Program Editor la Radio Europa Libera timp de doisprezece ani, după care, din 1995, a fost lector de limba şi literatura română la Institutul de Romanistică al Universităţii din Heidelberg până în 2002, când s-a pensionat. Locuieşte în Germania, la München, din 1983. Dintre lucrările publicate, amintim: Romanul lecturii (1976, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor), Orizontul traducerii (1981), Les debuts litteraires roumains d’Eugene Ionesco. 1926-1940 (Heidelberg, 1989).

Matei Calinescu (1934 – 2009) a fost profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. A părăsit România în 1973, lăsând în urmă câteva cărţi de critică literară (Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura pentru literatura, 1964; Aspecte literare, Bucureşti, Editura pentru literatura, 1965; Eseuri critice, Bucureşti, Editura pentru literatura, 1967; Eseuri despre literatura modernă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970; Clasicismul european, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971; Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972; Fragmentarium, Cluj, Editura Dacia, 1973), poezie (Semn, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968; Versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970; Umbre de apă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972) şi un scurt roman (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969), pentru care a primit Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1969). În Statele Unite, a publicat Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch (Bloomington, Indiana University Press, 1977), Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (1987), Exploring Postmodernism (1988), Rereading (1993). Împreună cu Ion Vianu, un alt bun prieten, a publicat în româneşte Amintiri în dialog. La Editura Polirom au mai apărut Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii (2002), A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii (2003), Portretul lui M (2003), Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (2004), Tu: elegii şi invenţii (2004),  Un fel de jurnal (1973-1981) (2006).

La moartea sa recentă, după o lungă suferinţă, Vladimir Tismăneanu scria, în articolul Profesorul de la Bloomington: In memoriam Matei Călinescu, din Evenimentul Zilei[3] că „Matei detesta judecăţile absolutiste, rigorismul iacobin în relaţiile cu oamenii. Admira erudiţia lui Adrian Marino, îl considera un autentic savant şi refuza să dea verdicte definitive. Matei nu s-a considerat vreodată instanţă morală. Era esenţial un om tolerant.”

Diferenţa dintre cele două cărţi este dată de timpul în care sunt scrise: dacă Matei Călinescu ţine un jurnal clasic între 1973-1981 (şi, probabil, şi ulterior – o vom vedea în viitor), cartea scrisă de Gelu Ionescu ia forma unor memorii scrise în anul 2004, această deosebire fiind importantă pentru raportarea la trecut, căci una este să scrii la cald, când încă nu ştii cum vor decurge evenimentele (şi viaţa ta alături de ele) şi alta este să analizezi aceeaşi perioadă după câteva decenii, când zarurile au fost aruncate. Ambii autori aprofundează cu obstinaţie tematica efectelor sistemului comunist asupra României, analizând, descriind şi surprinzând transformarea negativă în profunzime a României lui Ceauşescu (o formulare care se poate aplica de această dată şi la propriu) încercând să găsească explicaţiile propagării răului. Rezumând, ambii autori se întreabă: ce s-a întâmplat cu poporul român în această lungă perioada?!

Pentru Matei Călinescu, „Forţa totalitarismului vine din capacitatea sa de a crea, la început prin teroare brută, mai apoi printr-o teroare mai difuză, o psihologie de ostatici. E trist să vezi că această logică a ostaticilor li se pare normală şi unor intelectuali occidentali.”[4] „Se ignoră în general măsura în care regimul favorizează secret, în pofida principiilor declarate, duplicitatea, corupţia şi înflorirea monstruoasă a artei de a minţi, fără de care toată şandramaua s-ar prăbuşi în cel mult câteva săptămâni. La nivel social, oamenii profită de existenţa unor libertăţi limitate (fisuri în blocul sistemului), dar aceste libertăţi sunt practicabile numai fraudulos şi, ca atare, accesul la ele participă la corupţia generalizată. Cenzura selectivă e o tehnică eficace a corupţiei care duce la un dublu proces extraordinar de util menţinerii regimului (un regim pe cât de înspăimântător, pe atât de fragil): autocorupţia şi autoculpabilizarea.”[5]

O definiţie a comunistului „A fi comunist înseamnă a juca rolul unui fanatic când şi cum se cere (a te bate cu pumnii în piept când trebuie şi a demonstra la comandă un fanatism servil, în ultimă analiză reductibil la un fetişism al puterii).”[6] Pentru Gelu Ionescu, duplicitatea profesată de sistemul comunist ar sta la baza distrugerii ţesutului social românesc: „Am învăţat, ca mulţi alţii, la şcoală să spun una, acasă alta. Această teribilă duplicitate la care a condamnat comunismul milioane de oameni e de neiertat şi ea a lăsat urme adânci în noi toţi, urme care ne-au stricat ceva din suflet şi din personalitate, ne-au sfrijit curajul şi ne-au condamnat a fi nişte arieraţi din punct de vedere politic.” [7]

Gelu Ionescu crede că şi „Intelectualitatea românească are vina de a fi revendicat cu fermitate şi curaj mult prea puţină libertate şi independenţă regimului care, în unele momente, ar fi putut fi silit de cine ştie ce conjuncturi să cedeze mai mult în faţa unei opoziţii deschise, chiar dacă nu radicale. Că aşa a fost, ne-o dovedeşte situaţia din celelalte ţări comuniste, din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, în care conflictul deschis cu puterea a fost infinit mai mare şi cu infinit mai multe şi mai bune urmări înainte şi după 1989. Ne spuneam că la noi teroarea e mai mare – ceea ce era fals, în fond. Eram noi mai înfricoşaţi şi mai laşi, din cine ştie ce motive… strămoşeşti. Interesant este că nici acum, în zilele libertăţii, nu prea este analizată pe larg această atitudine – a noastră, nu a altora! – cu toată sinceritatea şi asumarea. Nu ne place deloc să ne asumăm fricile, laşităţile, compromisurile şi cedările; nu ne place să ne amintim de vremea lor – vrem să uităm tot ceea ce ne boţeşte imaginea ce o avem despre noi înşine; reacţionăm astfel, acum, din aceleaşi motive pentru care am fost atunci mai slabi decât vecinii noştri.”[8]

(va urma)