”Do Not Cross”, de Dora Pavel
Editura Polirom, Colecția ”Fiction Ltd”, Iași, 2013
”Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Persoanele captive încep în a se identifica cu răpitorii, ca și un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât intr-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute ca și o amenințare, întrucât într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit. Drept consecință, victima devine hiper-vigilență în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, intrucat ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul.” (Sursa: Wikipedia).
Poate că în această notă ar trebui începută cea mai recentă carte a Dorei Pavel, care include sindromul Stockholm ca bază de pornire într-o incursiune misterioasă în psihologia unui personaj destul de controversat. El, tânărul homosexual ce se află într-un punct suficient de depresiv al vieții sale, este capturat (sau se lasă capturat?) de un bolnav mintal, a cărui personalitate nu se lasă conturată, prilej de rememorare, de reconsiderare, de reflecție asupra ultimilor săi ani, a iubirilor anterioare și a momentelor care l-au adus în acest orășel de munte, în fața unei posibile morți a psihicului sau poate chiar fizică.
Cezar se apropie de răpitor suficient de mult pentru a se identifica cu acesta, stârnind cititorului întrebarea (pe care am adresat-o la rândul nostru autoarei) dacă a fost cu adevărat răpit sau doar își construiește în jurul său o fortăreață, niște ziduri înalte capabile să îi ascundă gândurile și reflecțiile asupra propriei vieți: ”Pare că fugarul mi se vâră sub piele, încearcă să-mi inducă senzația că fără el în preajmă n-aș putea viețui. Mă va face să-i simt lipsa. Omul nu-i o brută. E o namilă, dar nu o brută. În cel mai rău caz, o brută tristă. Și curată. Are unghii îngrijite și, când te mai aștepți mai puțin, maniere di granda. Chiar și-așa, e foarte riscant. Trebuie să accept, nebunul amenințat e etern imprevizibil.” Cu alte cuvinte, acel ”Do Not Cross”, panglica galbenă ce înconjoară ”locul faptei” în filmele americane, ce înconjoară aici pădurea-centrul al răpirii, este fortăreața unde Cezar se poate gândi în voie, chiar alături de un răpitor de temut, asupra consecințelor propriilor fapte, asupra poveștilor sale de dragoste.
Dacă această parte este plină de întrebări, pentru diagnosticarea sindromului Stockholm fiind necesară o analiză destul de aprofundată și care necesită mai multe cunoștințe de natură psihologică (ce ați văzut prin filme, este doar o infimă parte a unui între proces de natură psihică!), flash-back-urile prin care Cezar Braia își rememorează viața, suferințele și fericirile prin mult mai bine la cititorul obișnuit. Chiar dacă gândurile de mai jos sunt dintr-o convorbire cu fratele său, Flaviu, ele exprimă chintesența personalității formate în timp a lui Cezar, cel care are nevoie de un moment de respiro (venit, poate neașteptat, prin intermediul acestei răpiri) pentru a afla încotro să meargă, cum poate trece peste ”nefericiri”: ”… a aduna ani nu înseamnă altceva decât a te îndoi de tot, a te îndoi din ce în ce mai mult, de tine însuți în primul rând, care acumulezi ezitare, și scepticism, și neîncredere, și disperare, și gânduri cinice, distructive din apărare, uneori sinucigașe.”
Poveștile de dragoste ale lui Cezar, dragostea homosexuală și primul moment al conștientizării homosexualității, relația cu fratele său, pierdută peste ani din cauza morții de tânără a mamei lor, relația dificilă cu tatăl său, prieteniile și casele în care a locuit, toate acestea sunt construite departe de romanul cu accente de thriller polițist, așa cum am fi catalogat cartea după doar câteva pagini, dacă nu am fi avut răbdarea să o citim mai departe. Chiar dacă mulți dintre noi avem tendința discrimatorie să privim altfel homosexualii, Cezar este un om normal, o persoană obișnuită, care trăiește dramele și fericirile în același fel ca și noi, ”ceilalți”. La fel și poveștile de dragoste, pline de dorință și gelozie, impregnate de senzualitate și de nopți nedormite, de trădări și luări de la început. Cezar însă nu se adresează cititorului, ci lui Sever, fostul său iubit, cel pe care l-a pierdut și dorește prin orice mijloace să îl aducă înapoi. Stilul este așadar liber, aproape epistolar, pentru că rememorarea vieții nu este făcută numai pentru reconsiderarea propriilor acțiuni, ci și pentru a reînnoda o relație care pare pierdută, dar ale cărei sentimente nu s-au estompat, cel puțin pentru una dintre părți.
Relația sa cu cei apropiați este problematică nu numai din cauza inclinațiilor sexuale (până la urmă, înțelese, atunci când persoana este potrivită, chiar și de către tatăl său), ci și din pricina unei îndepărtări native (sau formate în decursul timpului, din cauza dramelor vieții) a lui Cezar față de orice persoană. Să luăm, de pildă, relația sa cu tatăl, care ne poate aminti de propriile relații cu cei pe care i-am îndepărtat: ”Tatăl meu. Nu fuseserăm niciodată apropiați, chiar dacă mă preferase lui Flaviu. Nu-i simțisem dragostea, dincolo de suportul material și spiritual, nici eu nu-i arătasem vreă fărâme dintr-a mea. Doar uneori, când nimeream unul lângă altul, serile, dinaintea televizorului, îl surprindeam furându-mă cu un ochi înfrânt, de parcă cerea ajutor. Numai așa, în tăcere, umăr lângă umăr, receptivitatea noastră devenea cumva complementară. Cu toate astea, rămâneam amândoi de piatră. Admiteam amândoi că nu era încă momentul potrivit pentru o confruntare de felul ăsta, după cum admiteam că pentru o asemenea confruntare nici nu va fi vreodată momentul potrivit.”
Impresia de confuzie poate veni din amestecul de stiluri (roman psihologic, thriller polițist, poveste de dragoste), însă, în mod sigur, dacă vă plac cărțile psihologice, cărțile ce pun întrebări și pot naște răspunsuri diferite în mintea cititorului, cărțile care intră în psihicul personajelor și le analizează cu atenție, ”Do Not Cross” este o alegere potrivită.
1 comment