„El era frumos, eu eram iritată”, de Diana Geacăr
Editura Paralela 45, Colecția Prima Dragoste, 2022
S-a scris atât de mult despre dragoste și adolescență în ultimii ani, încât revine des întrebarea: ce mai înseamnă cuvintele „autentic” sau „original” în acest caz? Sunt mereu încântată, însă, să descopăr mai multă literatură română din perspectivă feminină, pe această temă, motiv pentru care am fost curioasă ce poate să ofere cititorilor cel mai recent roman al Dianei Geacăr. După publicarea câtorva volume de poezii și explorarea zonei de literatură pentru copii, scriitoarea pare să se adreseze, cu acest scurt roman, cât mai multor cititori, deși anticipez că în special publicul feminin va rezona cu povestea redată în „El era frumos, eu eram iritată”. Având un titlu ce pare ușor comic, doar 174 de pagini și fiind structurat sub forma unor notițe de jurnal ale unei adolescente, romanul Dianei Geacăr prezintă povestea Valentinei, o adolescentă pasionată de filosofie, ce experimentează pentru prima oară dragostea, cu o intensitate specifică vârstei la care se află.
Prima notiță de jurnal începe în 2001, cu afirmația „Aș fi vrut să fiu bărbat”, fapt ce stârnește deja curiozitatea și atrage atenția cititorilor. Pe parcurs ce naratoarea povestește întâmplări mai mult sau mai puțin dramatice și descrie emoții intense pe care le parcurge în explorarea relațiilor romantice, cititorii pot ajunge să înțeleagă mai bine afirmația ei de la început. Valentina idealizează perspectiva masculină rece, detașată, ce este în prezent mult mai ușor recognoscibilă ca fiind un comportament toxic. La vârsta adolescenței, însă, copleșită de senzații și trăiri străine, protagonista își regretă și ascunde adesea emotivitatea, jurnalul fiind singurul căreia i se confesează cu adevărat. Totodată, numele de cod pe care Valentina le alege pentru figurile masculine cu care interacționează nu pot să nu stârnească râsul, cu atât mai mult cu cât alege să le ascundă identitatea chiar și în propriul jurnal.
În realitate, numele acestor personaje episodice sunt irelevante, căci reprezintă tipare de caracter recognoscibile, cu care publicul este familiar, și nu servesc ca altceva decât experiențe formatoare în parcursul de maturizare al protagonistei. Astfel, tiparul „bad boy”-„sweet boy” pe care îl utilizează Diana Geacăr amintește de clișeele întâlnite în nenumărate cărți de ficțiune pentru adolescenți sau filme din același gen, ce par să capteze în continuare atenția publicului.
Geacăr folosește, însă, referințe livrești și mai interesante, pe parcursul romanului său, menționând, spre exemplu, „Memoriile” lui Mircea Eliade și „Romanul adolescentului miop” ca surse de inspirație. Desigur că acestea, alături de alte elemente componente poveștii, sunt mai recognoscibile poate pentru generațiile anterioare decât pentru adolescenții de azi. Desigur că limbajul simplist și registrul familiar contribuie la o mai bună receptare din partea publicului tânăr, însă aș fi curioasă cum ar recepta ei experiențele Valentinei, dacă s-ar regăsi în unele aspecte sau dacă atitudinile pe care ea le are față de viață și dragoste aparțin pur și simplu altor vremuri.
Indiferent de acest aspect, cred că romanul Dianei Geacăr poate fi o lectură ușoară și rapidă, care să amuze cititorii și să le amintească de provocările vârstei adolescenței.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: https://www.libris.ro/el-era-frumos-eu-eram-iritata-diana-geacar-PAR978-973-47-3630-0–p28032403.html, https://ramona.boldizsar.ro/diana-geacar-daca-as-fi-fost-un-extraterestru-as-fi-scris-despre-viata-unui-extraterestru/)
