Dans la Russie des Soviets, de Albert Londres (I)

Dans la Russie des Soviets, de Albert Londres
Arléa, Paris, 1996

Elemente biografice

Albert Londres  a fost unul dintre cei mai mari reporteri ai presei franceze din prima jumătate a secolului trecut. S-a născut la 1 noiembrie 1884 în cochetul oraş, devenit celebru, simbol destul de detestat în Franţa, Vichy. Tatăl său plecase din departamentul gascon Haute – Garonne. Patronimul său a fost iniţial Loundres de la un termen basc ce desemnează zonele umede sau mlaştini. Ulterior, ziaristul şi l-a schimbat în forma care l-a făcut cunoscut. Prima mare lovitura avea s-o dea la începutul primului război mondial când, în calitatea de corespondent de război, a fost trimis să relateze confruntările din zona oraşului Reims, descriind incendierea celebrei catedrale din 19 septembrie 1914 de către un bombardament de artilerie german. Reportajul său, apărut după două zile avea să anunţe un mare ziarist de investigaţie punând jaloanele unei cariere extraordinare a cărei principală calitate a fost tocmai prezenţa curajului. Curaj de a se strecura în locurile cele mai inospitaliere în căutarea adevărului.

Profesiunea sa de credinţă se rezuma la cuvintele „Sunt convins că un jurnalist nu este un copil de cor şi că rolul său nu este de a sta în spatele procesiunii, cu mâna în coşul cu petale de trandafir. Meseria noastră nu constă în a provoca plăcere, nici de a provoca durere, ci de a introduce stiloul în rană.” Iar în Rusia Sovietică a găsit suficiente răni pentru a-şi introduce ascuţitul stilou. După relatările experienţei sale temerare în Rusia, Londres a mers în Asia (1922) descriind viaţa cotidiană din Japonia, nebunia din China sau acţiunile politice ale lui Nehru şi Gandhi în India britanică. În 1923 s-a îndreptat către Guyana franceza condamnând în termeni duri condiţiile carcerale groaznice de aici fapt ce a determinat autorităţile franceze să întreprindă timide măsuri de îmbunătăţire. L-a interesat chiar şi Turul Franţei la ciclism, denunţând eforturile fizice inumane la care erau supuşi cicliştii pentru a obţine performanţă. În 1927 a ajuns şi în Argentina căutând poveştile franţuzoaicelor care au fost duse acolo pentru a se prostitua. În 1928 a relatat din Senegal şi Congo unde a descoperit condiţiile groaznice impuse muncitorilor locali, angajaţi pentru construirea liniilor de cale ferată. Rata mortalităţii era deosebit de mare. A ajuns şi în Palestina, înfăţişând conflictul mocnit dintre evrei şi arabi, îngheţat pentru doua decenii de britanici. Ultima serie de reportaje provine din Macedonia, provincie împărţită între Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia unde a descris lupta organizaţiei teroriste V.M.R.O. A murit în condiţii obscure în timpul incendiului pachebotului Georges Phillippar în 1932. Vasul aducea din China înapoi în Franţa. Se pare că în China descoperise un subiect sensibil care implica imixtiuni bolşevice in China. În continuare se pune problema dacă nu a fost cumva victima unui atentat organizat de serviciile secrete sovietice. Cele scrise în China au ars în timpul incendiului navei. Londres reprezintă reporterul tip care l-a inspirat pe Herge

In Rusia sovietelor

Albert Londres acoperea răscoalele felahilor egipteni împotriva britanicilor când a fost rechemat la Paris de redacţia ziarului urmând a pleca în Rusia. Mai uşor de spus decât de înfăptuit căci haosul din fostul spaţiu al Imperiului ţarist era departe de a se sfârşi. Pentru a ajunge în Rusia Sovietică ziaristul francez avea nevoie de viza. Dar de unde să o ceară? Urmând un traseu sinuos, de la Paris la Berlin iar de aici în oraşul Reval din Estonia care tocmai îşi proclamase independenţa. Aşteaptă douăzeci şi două de zile obţinerea unei informaţii care să-l duca spre un posibil reprezentant al Sovietelor. În van căci e nevoit să plece tocmai la Copenhaga pentru a da de Litvinoff care, cu greu, îi acordă viza. În capitala daneză, un bolşevic rus, constatând că Franţa încă nu devenise republică roşie, îl ia la întrebări, cu o voce superioara “ – Nu vă e ruşine că sunteţi francez? Nu trebuie niciodată să loveşti. Pentru prima oară îl tutuiam. – Dar sora ta? i-am răspuns.”[1]

Cu viza pe paşaport, Londres trece in Finlanda care se afla in război cu Rusia Sovietica. Langa linia de demarcaţie, locatarii unei case, refugiaţi din Rusia, au fost stupefiaţi sa afle ca Londres nu venea din Rusia cum o făcea toata lumea ci dorea sa intre. Spre marea lui surprindere, bagajele i-au fost ingreuntate cu alimente, haine groase, lumânări. Un astfel de suflet caritabil ii spune ca “peste doua saptamani ai sa ne mulţumeşti.” Trecând linia frontului a fost condus către un post de observaţie sovietic unde o deţinuta din lumea veche, francofona, a fost trimisa sa-l descoasă. Aceasta nu poate înţelege “Ce faceţi aici? Parasiti Parisul pentru a veni aici? Paris” si-l întreabă pe reporterul francez “se mai spăla rufele la Paris? Se mai pot face vizite prietenilor? Se mai pot primi scrisori? Se mai poate spune ceea ce vrei ? Se mai poate dormi in pace in propriul pat, fara a fi sculat de groaznice mâini care sa va scuture si care vin sa percheziţioneze?”[2]

Rusia regăsita de Londres are aspecte apocaliptice mai ales la nivel micro. O societate sfârşita, stoarsa căci peste cei trei ani de război mondial (1914-17) s-au suprapus anii războiului civil care au definitivat distrugerea societala dar si economica “Nu mai exista decât haine vechi, când se mai vad unele noi ele sunt croite din perdele. Nu mai exista pantofi. A-ti spăla rufele este ca si cum ai cere luna de pe cer, culoarea lenjeriei este mai degrabă neagra.” Intrat in Petrograd, primul din cele doua mari oraşe vizitate (ne întrebam ce ar fi găsit daca s-ar fi dus in mediul rural daca descrierea celor doua capitale este atât de deprimanta?) Londres deplânge starea jalnica in care a fost adus oraşul de bolşevici. “Petrograd este fantastic. Se spune ca este un vechi oraş asasinat dar nu este suficient: este un vechi oraş asasinat de doi ani de zile si lăsat fara mormânt si care acum se afla-n descompunere.”[3] La Petrograd 300.000 de oameni au murit intr-o singura iarna din cauza foametei si a tifosului, cam 80.000 pe luna. Autorul nu mai vede nici urma de porumbei, cai, câini sau pisici. Nu mai exista comerţul antebelic ci o parodie de comerţ. “Petrogradul nu a păstrat din vechiul sau statut de oraş decât urmele străzilor sale. Nu mai este un oraş din secolul al XX-lea ci o aglomeraţie de oameni luptând nu pentru a trai ci împotriva morţii. Cei 700.000 de oameni care mai rezista nu au un alt scop decât sa caute mâncarea. Înfometaţi, pentru a câştiga o prada minuscula care sa-i mai tina puţin in viata, fiecare isi tareste cu umilinţa decăderea. Omul a redevenit lup pentru om. ”[4]

Umorul lui Londres se impleteste cu cinismul descriind cu exactitate esenta sistemului sovietic. “Aţi citit Capitalul de Karl Marx? Este indigest. Asta v-ar duce imediat intr-o staţiune balneara pentru o cura a stomacului ; dar daca din întâmplare aveţi un stomac de struţ, puteţi înfuleca aceasta cărămida comunista. (…) Ceea ce se întâmpla in Rusia este Karl Marx in acţiune. In fiecare zi Lenin extrage un articol din Biblia marxista, îl îmbuteliază si-l serveşte Rusiei. (…) Bolşevismul nu coboară de pe luna, cum aţi putea fi tentaţi sa o credeţi. Lenin nu s-a trezit intr-o buna dimineaţa, după ce a auzit voci si nu a ţipat crezând ca a descoperit o noua concepţie asupra lumii Evirika!Nu! Pur si simplu a deschis cartea lui Karl Marx si găsind-o pe gustul sau, a rostit pur si simplu : Vrea sa pun in practica asta! Lenin nu este un inventator ci un adaptator. Este un experimentator. Vedeţi ca este o distanta intre figura preparatorului din laboratorul social si cea de bandit. Nu trebuie sa ni-l imaginam cu cuţitul intre dinţi ci imbricat in halatul alb al cercetătorilor cu o eprubeta (roşie, bineînţeles) in mana. In felul lui este un tip uman după modeului lui Pasteur. Caţi cobai nu a sacrificat Pasteur pentru a descoperi serul lui? Chestia asta nu i-o mai reproşează nimeni azi, nu-i aşa? Cobaii lui Lenin sunt oamenii. Deja a omorât sute de mii. Formula nu este inca pusa la punct. Dar intr-o tara mare precum Rusia, numărul nu contează…”[5]

(va urma)