„Cum sa scriem bine. Ghidul clasic pentru scriitorii de nonfictiune”, de William Zinsser
Editura Paralela 45, Pitești, 2013
Traducere din limba engleza de Amalia Marasescu
Pe parcursul timpului, am citit cateva carti avand ca subiect arta de a scrie romane. Dintre acestea, „Romancierul naiv şi sentimental”, volum publicat de Orhan Pamuk, si „Scrisori catre un tanar romancier“, avandu-l ca autor pe Mario Vargas Llosa, mi s-au parut de departe cele mai captivante si mai utile. As spune ca este ceea ce reuseste William Zinsser, prin cartea sa ajunsa la a 30-a editie, „Cum sa scriem bine”, in planul scrierii textelor de nonfictiune.
M-a frapat maniera clara si inchegata in care acest profesor la The New School din New York si la Columbia University Graduate School of Journalism a explicat principiile, metodele, formele si atitudinile relevante pentru redactarea atractiva a unui material scris. Dupa cum o spune chiar autorul in introducere, „Cum sa scriem bine” este „o carte despre un mestesug”, iar „un mesaj prost scris poate face mult rau”, indiferent daca e pus pe hartie sau tastat pe tableta. Avansul tehnologic din ultimele decenii a facut mai facila scrierea, dar a scrie bine ramane un proces la fel de complicat.
O conditie pentru a putea scrie cu adevarat bine este, surprinzator pentru multi, eliberarea de „tirania produsului finit”. Pe William Zinsser nu il intereseaza sa-i invete pe scriitori cum sa vanda, ci cum sa scrie. In abordarea sa, cautarea unui sens sau a unei idei si nerenuntarea la intentia cu care s-a plecat la drum in redactarea unui text sunt esentiale. Cel care scrie respectand aceste doua coordonate ar putea avea sansa ca, la finalul demersului sau, sa aiba ceva de vanzare. Trebuie sa ai ceva de transmis cititorului pentru a spera ca il vei convinge pe acesta sa lectureze textul elaborat de tine…
In pofida a ceea ce cred unii, si nu putini, nonfictiunea este literatura. Cu alte cuvinte, nonfictiunea nu este o specie inferioara. A scrie bine despre persoane, locuri, afaceri, sport sau stiinta este o arta care trebuie deprinsa printr-un efort sistematic. Absenta acestui efort este o cale sigura spre un esec, intrucat nu ajunge sa stapanesti subiectul despre care te pronunti, dupa cum nu este deloc suficient sa ai talent la scris.
William Zinsser acorda o importanta speciala umorului, pe care il considera „arma secreta a autorului de nonfictiune”. Intrepatrunderea adevarului cu umorul poate face foarte atractiv un text, iar existenta de zi cu zi furnizeaza multa materie prima pentru a genera texte amuzante. Woody Allen si Ian Frazier sunt doar doi dintre autorii ale caror texte mustind de umor sunt invocate in sprijinul pledoariei sale pentru a nu considera aceasta unealta ca fiind neserioasa. In anumite contexte, umorul poate constitui chiar unica sansa de a ajunge la cititor.
Daca umorul poate fi salvatorul unui text, umplutura il poate ingropa. „Umplutura este boala scrisului american”, suna verdictul lui Zinsser. Sunt incredintat ca Statele Unite nu detin monopolul acestei maladii, asa ca as indrazni sa afirm ca umplutura este o problema majora a scrisului la nivel planetar. Efortul de a simplifica fiecare fraza nu e deloc usor, dar reprezinta o necesitate. Un cuvant care nu serveste atingerii vreunui obiectiv merita eliminat. Altfel, acel cuvant aparent inofensiv va diminua din forta propozitiei in care se afla in mod nejustificat!
Un exemplu graitor oferit de autor in acest sens este abordarea presedintelui Franklin D. Roosevelt, care a incercat sa formuleze pe intelesul tuturor circularele propriului guvern. Astfel, o ordonanta emisa in anul 1942 privind intreruperea guvernului prevedea: „Trebuie sa facem pregatiri de asa natura sa fie ascunse vederii toate cladirile federale si toate cladirile nefederale ocupate de guvernul federal in timpul unui atac aerian pentru orice perioada de timp in ceea ce priveste iluminatul intern sau extern.” Ce a facut presedintele Statelor Unite? „Spune-le”, a zis Roosevelt, „sa acoperele ferestrele cladirilor in care trebuie sa lucreze.”
Cartea nu se incheie inainte de a oferi cateva reflectii pe marginea raporturilor dintre autor si redactorul de carte. Manuscrisul trebuie, uneori, aparat de imixtiunea excesiva a unui redactor de carte cu vederi diferite sau cu standarde mai putin inalte. William Zinsser considera ca „unui redactor bun nu-i place nimic mai mult decat o copie pe care nu e nevoie sa o atinga. Un redactor prost este obsedat sa-si faca de lucru, dovedind astfel ca nu a uitat amanuntele gramaticii si utilizarii. Este un pedant care observa gropile din asfalt, si nu peisajul.”
Autorul cartii ii indeamna pe toti cei care scriu sa isi apere textul de schimbari pe care le percep ca inadecvate. A ceda, fara argumente solide, in fata unor ajustari impuse de redactorul de carte, doar pentru ca nu cumva editorul sa se supere si textul sa nu mai apara echivaleaza cu acceptarea de catre scriitor a umilirii sale. Zinsser povesteste propria sa experienta, reliefand tenacitatea cu care s-a luptat pentru fiecare punct si pentru fiecare virgula din textele sale. In viziunea sa, scriitorul, dupa ce si-a dus talentul cat de departe a fost capabil, mai are de indeplinit inca o misiune importanta: sa il pazeasca de interventiile nejustificate ale unor intermediari care se insinueaza pe parcursul drumului catre public.
In integralitatea sa, cartea lui William Zinser reprezinta un ghid accesibil si coerent pentru cei care se incumeta sa scrie lucrari de nonfictiune. Cu alte cuvinte, o carte bine scrisa despre cum sa scrii bine!
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, Newyorker.com)
