„O istorie a violenței”, de Édouard Louis
Editura Litera, București, 2019
Traducere: Alexandru Matei
La baza romanului O istorie a violenței (publicat în 2015) stau fapte reale, Édouard Louis (pseudonimul lui Eddy Bellegueule) relatând din două perspective diferite povestea violului pe care l-a suferit în ajunul Crăciunului din 2012 de către un magrebian pe nume Reda. ”Există ceva eliberator în relatarea acestei experiențe, spunea scriitorul într-un interviu acordat publicației interviewmagazine în 2019. Să fii responsabil de o poveste pe care nu ai ales-o tu. Este vorba despre mai mult decât supraviețuire. Cartea este o repovestirea unei istorii care mi se întâmplă mie, fiind violat și aproape ucis. Merg la poliție să raportez și, dintr-o dată, eu sunt cel care trebuie să reia povestea iar și iar, în fața poliției, a avocatului, a doctorului. Cred că, într-un fel, am dreptul să nu vorbesc despre asta. Însă am și dreptul de a nu purta o durere pe care nu am ales-o. Atunci când ești forțat să povestești, consider că e ceva violent în legătură cu asta.”
Când Édouard, personajul principal al romanului, îl aduce acasă pe Reda, tânărul kabil pe care l-a cunoscut accidental, nimic nu pare să sugereze turnura pe care o vor lua lucrurile ulterior. La început cei doi bărbați fac dragoste, dar când Édouard îl acuză pe Reda că a încercat să-i fure telefonul mobil, Reda devine extrem de violent fizic și verbal, îl violează și îl amenință că îl va ucide. La fel cum povestea lui Samuel este filtrată prin intermediul mai multor naratori în romanul lui Jonas hassen Khemiri, mare parte din narațiunea din romanul lui Louis este distribuită surorii lui Édouard. Acesta o ascultă pe ascuns cum îi povestește soțului ei, intercalând discursul cu propriile amintiri din noaptea respectivă, precum și cu povești din copilăria sa. Și aici, prin intermediul narațiunii împletite și al poveștilor de viață diferite, apare un conflict cu privire la semnificația violului, a acțiunilor lui Édouard și a întregii sale vieți.
Édouard Louis a primit o excelentă receptare publică și academică în special pentru elementele legate de reprezentarea minorităților. Romanul explorează, dincolo de viol, modalitățile în care se formează și se deformează identitatea și legăturile dintre oameni, violența sexuală, violența polițienească, rasismul. Literatura reprezintă o modalitate de a vorbi despre sine, dar oferă și posibilitatea ca oamenii să poată spune poveștile privite prin lentile personale. O istorie a violenței este o carte profund personală, ca și primul volum al scriitorului și nici pe departe o lectură confortabilă.
„Mă forțam să lăcrimez, iar el rămânea sceptic, mă gândeam că întâlnirea acestor două forțe opuse în același moment ne-ar permite să ajungem la adevăr sau mai degrabă să restabilim adevărul, că adevărul depindea de această întâlnire, că se va ivi din această tensiune. am făcut tot posibilul să plâng, dar nu am reușit.
Voința mea de a spune totul s-a transformat încet, încet într-o sufocare permanentă, într-o oboseală indiferentă, sunt epuizat, și tocmai această stare m-a făcut să mă urc în tren și să fac drumul până la Clara.” (pp. 39-40)
La începutul relatării, Louis ocolește și evită faptele oribile, făcându-l pe cititor să urmărească modurile în care încearcă să le îndrepte încercând să găsească soluții în mintea sa. Vocea este mai puțin confesivă, povestirea evenimentelor fiind triburată fundăturilor și trucurilor memoriei și subiectivității post-traumă. În zilele de după atac se mută la sora sa mai mare, iar o parte din evenimente ajung să fie repovestite de aceasta soțului ei, un șofer de camion. Restul povestirii aruncă personajul în biroul poliției, unde este forțat „să își lămurească povestea”, care suferea la capitolul cursivitate și cronologie.
”Nu mai recunoșteam ceea ce spusesem. Nu-mi mai recunoșteam propriile amintiri atunci când le povesteam; cei doi polițiști îmi puneau întrebări care mă constrângeau să expun noaptea cu Reda altfel decât aș fi vrut, iar în forma pe care o impuneau relatării mele eu nu mai recunosteam ce am trăit , mă pierdeam, știam că odată ce înaintam în poveste, prin ceea ce îmi cereau sau prin direcțiile pe care mi le dădeau prea târziu să mă întorc, ceea ce aș fi vrut să spun era pierdut, simțeam că un lucru a dispărut dacă nu a fost spus la momentul potrivit , fără posibilitatea de întoarcere, ireversibil […]” (pg. 105)
Édouard însă nu reușește să vorbească în felul acesta, pare că fiecare lucru din viața lui devine probă criminalistică – colțurile și crăpăturile apartamentului său, iar în ultimă instanță, corpul său. Narațiunea sa privată este procesată la maximum pe măsură ce devine proprietatea statului, tot acesta urmând să așeze convenabil părțile poveștii și să-i dea un sens. Sens care scapă totuși întregului roman, pentru că pentru astfel de fapte nu există sens, justificare și nici explicație.
”Ei sunt Reda, ei sunt Reda. dacă reda te-a lipsit în acea seară de mișcările tale, dacă ceea ce Reda ți-a luat timp de o oră este alegerea, alegerea mișcărilor, alegerea corpului propriu, și ei fac același lucru, și, la fel ca Redac, îi implori să te scutească, îi implori, dar ei nu se opresc, iar tu îi rogi să se oprească, dar ei nu se opresc.” (pg. 199)
În roman sunt intercalate bucăți de text care nu au legătură precisă cu povestea care tocmai s-a petrecut, proiectul scriitorului se dovedește mai ambițios decât a părut inițial, însă mixul de povești, mize și pagini de factură diferită îngreunează nu numai lectura, ci și înțelegerea fiecărei părți. Am avut senzația că nu a reușit să împletească firele astfel încât textul să rămână consecvent câtorva idei principale pe care să le analizeze și s-a pierdut din dorința de a cuprinde mai multe nuanțe. Stilurile diferite sunt de asemenea o problemă, iar textul are în anumite pasaje un ton destul de artificial. Am apreciat foarte mult sondajul interior și modul în care Édouard Louis și-a ales cuvintele pentru a exprima ce a simțit atunci, încercarea de a depăși trauma chiar în momentul în care se produce, tonul suprarealist din primul sfert al romanului.
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: litera.ro, interviewmagazine.com)
