Cum poți fi afropolitan: Înapoi în Ghana, de Taiye Selasi

”Înapoi în Ghana”, de Taiye Selasi

Editura Polirom, Colecția „Biblioteca Polirom”, Seria „Actual”, Iași, 2015, 344 p.
Traducere din limba engleză și note de Iuliana Dumitru

În 2013, când a apărut prima ediție a acestui roman, autoarea (n. 1979) scrisese un faimos manifest care descrie lumea contemporană (Bye-Bye Babar, din 2005), unde propune un nou termen identitar, „afripolitan”, definit prin ethnic fusion; Taiye Selasi spune că o seară la barul Medicinei din Londra arată ce e de arătat, de la ritmurile hip-hop cu djembe, la hainele kente cu blugii cu talie joasă, o combinație între Londra, Lagos, Durban & Dakar, iar Dj-ul este nigerian și român (!). Sunt oameni care au crescut în Toronto, trăiesc în Londra, dar s-au născut la Accra; un altul muncește în Lagos, dar a copilărit în Houston, Texas. Ei nu aparțin unei singure geografii, au trăit în mai multe locuri, fiecare dintre ele putând însemna acasă, în funcție de trăirile lor, de interiorizările lor – o diferență netă față de generația părinților, care aveau o singură țară de origine, un singur acasă.

Sfâșietorul roman Înapoi în Ghana are drept titlu denumirea unui program de expulzare a ghanezilor din Lagos de către guvernul nigerian – în total cca 2 milioane de persoane (1983); este un fapt semnificativ pentru copilăria personajelor romanului, a lui Kweku și a soției sale, nigeriana Fole (din mamă scoțiancă).

Doctorul Kweku, originar din Ghana, ajunge un mare chirurg la un mare spital din Boston, USA, dar este concediat la presiunea unor influente familii; prilej de a descrie societatea americană, bostoneză, ca pe un paradis al mafiilor, al familiilor, unde cei importanți sunt rude cu oricine e important. Pentru că o cunoscută filantroapă, dna Cabot, expiază la cei 77 de ani sub mâinile lui Kweku (apendicitocmie), doctorul va fi concediat: cazul său e judecat de un verișor al pacientei, și se pare că doctorul nu își va mai găsi ușor un loc pe Coasta de Est, de aceea se va întoarce în țara natală, pe Coasta de Vest a Africii.

Dar cu un teribil preț, pe care îl stabilește singur: părăsirea propriei familii, a soției și a celor patru copii. Moartea lui, după ce au trecut ani și traume de la momentul părăsirii, îi readună pe membrii familiei, împrăștiați în cele patru zări: pe fiul cel mare, doctorul Olu, pe gemenii Taiwo (fata, studentă) și pe Kehinde (băiatul, pictor) și pe mezina Sadie (studentă).

O lume complexă, un adevărat periplu global, pentru această familie, unde fiecare și-a creat singur un drum; pictorul, de pildă, care acum trăiește la New-York, „a primit bursa Fullbright în Mali, a lucrat ca ospătar în Paris, a început să expună în Londra și nu s-a mai întors niciodată acasă”. Secțiuni din trecutul părinților se aglutinează într-o narațiune deosebită, de tip cinematografic; războiul civil din Nigeria este descris astfel: „ce mai conta că cei din tribul hausa trăgeau în cei din tribul Igbo, că tatăl ei era un yoruba,că bunica ei era scoțiană, iar servitorii din casă erau fulani, unii chiar indieni”.

Traumele care se transmit, de pildă tipul pe care un personaj îl crede unic, bărbatul african, i.e. bărbatul care își abandonează familia (Kweku), Crăciunurile lipsite de culoare din familie, darurile inutile – în fond o critică și o reconstrucție a familiei, pe care Taiye Selasi o face în cele trei părți ale romanului său-manifest (Plecat, Plecând, Pleacă). O lume dură, care este învățată să se comporte (și să exprime) printr-o lipsă a afectivității: „Nu exista un echivalent pentru Te iubesc în yoruba. „Dacă iubești pe cineva, atunci i-o arăți”, îi plăcea tatălui ei să spună. Și totuși i-a spus-o în engleză, la care ea i-a răspuns în yoruba, „Știu”, mo n mo.” (p. 110).

Planul cinematografic este cel mai mare câștig al romanului; cu aluzii (și scene) de tip Nollywood, (cinemaul nigerian), după cum punctează chiar povestitoarea, situația poate fi ilustrată cu două exemple; mai întâi, momentul în care doctorul Kweku primește vestea morții mamei sale: „Nu văzu scrisoarea de pe masă. Ci numai pe Fola întorcând capul, cu gâtul înțepenit de spaimă. Nu vorbi. Iar el nu se clinti din loc. Cameramanul lui se strecură înăuntru pe fereatră. În această scenă: un Tânăr primește Vești Cumplite. Își lasă geantă jos. Pentru a elibera ambele mâini. În caz că ar avea nevoie să facă ceva cu ele, în funcție de ce urma să spună.” (p. 59)

Al doilea exemplu este și mai semnificativ decât această perspectivare de tip suprarealist, pentru că este o reluare prin descriere și anticipare, aceeași scenă – un dans tradițional – fiind descrisă din două perspective:

„Când vor vorbi despre asta mai târziu, vor spune că o fată s-a apropiat de Sadie și a ridicat-o de pe bancă, a făcut o demonstrație a celor doi pași de bază, pe care Sadie i-a repetat și ea de cteva ori; că toboșarii au prins curaj și au început să bată din tobe mai tare, că Sadie a ținut ritmul, deja dansa în mijlocul tutror de parcă s-ar fi născut dansând pe ritmuri tradiționale ga. Nimeni nu va ști ce o copleșește în clipa asta, nici măcar Sadie însăși, când dansatoarea cea stăruitoare se agață de cotul ei și repetă, strângând-o cu blândețe:
– Te rog, sooo-răăă, vino, te rog.
O trage pe Sadie și mai în față, la oarecare depărtare de bănci,
– Uite-așa, zice ea arătâdu-i pașii, un-doi.
În ochii lui Sadie s-au adunat lacrimi, lacrimi ce vor cădea dacă ea n-o va face, așa că își ațintește privirea în pământ, la picioarele mici și desculțe ale fetei. Un-doi, un-doi, un-doi, un-doi. Un puls-surogat. Mai calm și mai sigur. Face și ea câțiva pași. Aude ovațiile spectatorilor. Prea târiusă se mai așeze. Se uită în pământ, la picioarele ei, căutând mișcarea. Surprinzător, picioarele o ascultă și se mișcă, de la stânga la dreapta.”

Înapoi în Ghana de Taiye Selasi este un roman despre identitate și despre valoarea acesteia în lumea contemporană, scris cu precizie, fără divagații sau paranteze descriptive, un roman al autenticității.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.