Circumstanţiale, de Christian Crăciun

Circumstanţiale, de Christian Crăciun

Editura Premier, Ploiesti, 2012

Nu m-aş mira dacă cineva ar recunoaşte că principalul motiv pentru care cumpără săptămânal ziarul Oglinda de astăzi din Câmpina este tocmai pentru a citi rubrica lui Christian Crăciun. Pentru a afla care îi mai sunt viziunile, umorile, opiniile, şi, mai ales, argumentele care însoţesc de obicei orice articol. Ceea ce este important pentru că, fiind profesor şi fiind obişnuit să explice din postura omului care şi-a dedicat viaţa profesională catedrei, Christian Crăciun are argumentaţia în sânge iar a găsi argumente înseamnă de fapt a găsi explicaţii raţionale pentru multe din evenimentele mediatice (am folosit acest termen pentru a acoperi o paletă mai largă decât cea strict a celor politice) din România care ţin mai degraba de sfera iraţionalului.

Volumul Circumstanţiale[1] cuprinde aproximativ 240 de editoriale şi se deschide cu un articol publicat în noiembrie 2004 „Axa raului” (despre PSD „partidul care a strâns tot ce se putea strânge din rezerva inepuizabilă a PCR şi a Securităţii”) şi se încheie cu un alt articol, apărut în noiembrie 2011, prea puţin optimist, aproape în aceeaşi notă, botezat „Dansând printre ruine” despre acelaşi PSD care, spera observatorul, poate se va reforma cândva doar „s-a vorbit despre asta de n ori de-a lungul istoriei sale”. De bine, de rău, avem  măcar o mare constantă în politica postdecembristă căci se poate spune că P.S.D. este alfa şi omega politicii româneşti, mazar end fazar af !

Luciditatea doare, mai ales atunci când se întinde pe o perioadă atât de lungă şi este exercitată cu atâta onestitate. Din acest punct de vedere trebuie să remarcăm că doar un astfel de om a cărui existenţă nu este condiţionată financiar de un patron de ziar sau televiziune sau de trust îşi poate menţine busola al cărui ac să arate întotdeauna spre nordul libertăţii. Pe un astfel de om nu-l poţi strânge cu uşa, nu-l poţi ameninţa cu desfacerea contratului de munca sau cu cine ştie ce amenzi pentru că nu a vrut să-l laude pe x sau să-l critice pe y. Prea mulţi ziarişti şi oameni de televiziune au abdicat complet de la datorie şi onorabilitate pentru un pumn de dolari. Sau euro. Şi poate nu chiar un pumn ci mult mai mult…În acest punct trebuie remarcat şi faptul că d-l Christian Crăciun a avut libertatea de a scrie aproape orice şi-a dorit chiar într-o gazetă care de multe ori găzduia opinii politice contrare celor enunţate de profesorul de la Floreşti. O mare bilă albă pe care cu greu o poţi atribui unor publicaţii cu mult mai mult ştaif, apărând în reşedinţe de judeţ sau prin Capitală. Ne lipseşte în continuare cultura dialogului între puncte de vedere aparent ireconciliabile. Se uită prea uşor că dialogul este, alături de pluralism, una din esenţele tari ale democraţiei în care se placă de la ideea existenţei unui adevăr relativ şi nu absolut. Dialogul fără pluralism şi pluralismul fără dialog nu prea există.

Am citit multe din articolele adunate în această formulă la momentul când au fost publicate. Ceea ce m-a interesat în relectura pe diagonală a bucăţilor scrise de d-l Crăciun a fost nu superficialul trecător, ci elementele de mentalitate dură, reflexele poporului român după recâştigarea libertăţii din decembrie 1989. Se decelează o imagine a noastra puţin flatantă, după lungul experiment comunist care a modificat radical percepţia şi mentalul poporului român. Din această perspectivă, scrierile lui Christian Craciun sunt antinaţionaliste chiar dacă el militează totuşi pentru un patriotism adevarat. Însă poate fi patriotul critic cu propriul popor? Sau poate că singurul patriot care se poate numi astfel este tocmai cel care are puterea de a pune degetul pe rana fiinţei pe care vrea să o iubească? André Gide a scris in celebra sa carte Retour de l’URSS că „nu consider că cel mai bun mijloc de a-ţi manifesta iubirea este să te mulţumeşti doar să lauzi.”

Nu cred ca figurile de cele mai multe ori, jalnice care domină mediul public românesc, alcătuit din această salată incomprehensibilă de politicieni, oameni de fotbal şi moguli-analişti televizuali merită evocaţi in extenso. Rememorarea lor provoacă greaţă chiar dacă prea puţini din cei activi în 2004 au hotarat în acest nu prea lung interval să ia o pauză. Această faună nu cunoaşte  noţiunea de retragere demnă, doar moarte putând să-i scoată din grila de programe…Pâna şi Adrian Cioroianu care părea că s-a retras după episodul cu mandatul la M.A.E. a revenit în postura de mare moderator la una din televiziunile de ştiri căci pentru acest tip uman valah a trăi fără să apari la televizor echivalează cu o non-existenţă. Despre păţania lui Cioroianu, Christian Craciun scria “Dl. Cioroianu însă era „de-ai noştri”, dilematic, intelectual de subţire ironie, democrat convins, tînăr părînd neatins de sechelele trecutului regim, elegant în stil şi în polemică. S-a văzut că sub ambalajul „european” stătea un mare gol, în zadar încercîndu-se a fi mascat de o verbozitate abundentă. O pălărie mult prea mare s-a dovedit această funcţie pentru dl. profesor de istorie. Îmi vine a spune că problema raportului dintre cap şi pălărie este problema fundamentală a României actuale. Nu avem un număr suficient de capetele pentru prea multele pălării pe care Europa şi Lumea ni le-au dăruit. Drama d.lui Cioroianu este, de fapt, drama unei întregi generaţii. În care s-au pus imense speranţe ca fiind prima generaţie a libertăţii, capabilă să înţeleagă şi ce a fost înainte, pentru că prinsese ceva din epocă, şi noua lume în care intrăm. S-a dovedit însă că ne-am grăbit. “

Alte exemple de atentă analiză (sunt zeci, dacă nu sute) “Există o adevărată întrecere în a stabili „cîte Românii există”. Toţi cădem de acord că nu este numai una, aşa cum ar trebui, unită în jurul unui gînd coagulant, ci sunt de la două la nu ştiu cîte. În funcţie de cel care teoretizează Una este ţara însîngerată şi urlînd animalic de la meciul Steaua-Dinamo. Ţara care mă conţine dar care nu este a mea. O ţară brutală, trăind într-un cult al banului, imbecilităţii, forţei elementare. Cealaltă ţară prin care m-am plimbat a fost cea a cărţilor de la Tîrgul de carte Gaudeamus. Puhoi de lume şi acolo, puhoi de tineri, de la cei care colorau cărţi la studenţi. Standuri aglomerate, vînzări, în ciuda preţurilor, impresionante” La finalul articolului, scriitorul se întreabă profetic “cît va dura pînă cînd ţara de la Gaudeamus va fi sufocată de ţara înarmată cu lanţuri şi fumigene de la stadion.”

Despre constantele societătii mediatocratice valahe, Christian Crăciun afirmă încă din decembrie 2007 adevărul necruţător  “Unul dintre lucrurile cele mai enervante din mass-media noastră politică este pretenţia „comentatorilor” de a vorbi „în numele poporului”. Ei au o suficienţă în a explica lucruri pe care omul-elector, deşi şi-a exercitat dreptul la vot, nu le-ar înţelege. O adevărată frenezie, un exces de interpretare a provocat procentul masiv al absenteiştilor. Toată lumea analiştilor pare să ştie cu cine ar fi votat muţii social.”(“Cine vorbeste in numele meu- decembrie 2007) Autorul este atent si la elementele de mică civilizaţie semi sau, mai degrabă, anti-urbană “Grătarul este, cred, răzbunarea pentru deceniile în care  „o friptură” era culmea luxului culinar. Va trebui să treacă mult pînă cînd românii să adopte în masă alte fineţuri culinare iar halca de carne friptă să li se pară indigestă. Cît despre casă… ea vine dintr-un univers de valori şi mai îndepărtat, pentru omul românesc a avea casă însemna şi înseamnă a fi în rîndul lumii. A sta cu chirie sau a te muta de ici acolo  (de pildă după o slujbă mai bine plătită) cu uşurinţa cu care o fac alte popoare înseamnă încă în mentalul nostru colectiv a fi un ne-isprăvit.”(Sărbători românesti) sau „Printre atîtea lucruri care lipsesc şi de care nu suntem conştienţi că ne lipsesc, se află şi instituţii, modalităţi de a încuraja afirmarea oricărui talent, indiferent de domeniu. Fie ele de stat sau din iniţiative particulare. Coagularea comunităţilor, lipsa cluburilor (nu cele de fiţe, discoteci, ci a celor în care gospodina sau strungarul, vin după orele de serviciu să cînte într-un cor sau să ţeasă gobelin-uri), a unor descoperitori de talente, a unui amatorism de bună calitate, prezent în toată lumea acolo unde este o societate structurată, este una dintre carenţele noastre fundamentale”.

Greu de estimat ce va rămâne după personajele disecate şi cum vor fi judecate ele în viitor. Vor fi ele rememorate ca părinţi ai naţiuni, mari antreprenori, făuritori a ceva cât de cât durabil? (paradoxal, una din politicile U.E. pe care C. Crăciun nu o prea înghite în structura sa instituţională pune accentul tocmai pe durabilitatea investiţiilor, proiectelor etc) Foarte puţin probabil căci ele trăiesc pentru şi în efemer. Carpe diem. De aceea titlul acestei culegeri de articole ar fi putut foarte bines a fie efemeride. Citind printre rânduri, ne-am dat seama că d-l Crăciun are şi puteri transcedentale sau care, măcar, transced mizeriile prezentului pentru a indica cu maximă exactitate mizeriile viitorului valah. Cum ar putea fi altfel interpretată propoziţia „La Victor Ponta n-avem nici o pretenţie” scrisă în februarie 2006 în articolul „În acvariu”? Sau, în exact acelaşi articol, întrebarea pertinentă şi de-a dreptul emblematică pentru România ultimul deceniu, de când acest personaj abject ne populeaza imaginarul. „Ce caută, de pildă, Gigi Becali în campanie? Nu ne-au ajuns 25 de ani în care ne-a condus un analfabet?”. Având în vedere reşaparea şi ultimul scandal în care este implicat acest personaj dar şi generozitatea suicidară a PNL, întrebarea din 2004 poate fi pusă cu uşurinţă in acelasi context in octombrie 2012 si, de ce nu, va putea fi din nou pusa in iunie 2020. Cum altfel decât o străfulgerare de geniu? Oare d-l Crăciun nu a trăit senzaţia că scrie incontinuu unul şi acelasi articol?

Hotărât lucru,  Christian Craciun seamăna cu un colecţionar împătimit de fluturi care, neobosit, aleargă cu plasa, se întinde, prinde un exemplar mai ciudat, de obicei în culori ţipătoare (dacă ar putea, cu siguranţă, fluturele  ar ţipa de mama focului, înjurând de mamă!) pentru a-i înfige, fără milă, un ac şi a-l imortaliza, adăugându-l colecţiei sale prodigioase. Acest volum de deznadejdii este (şi) insectarul lui Christian Crăciun. Poate şi la nostru.