”Lovitura de cap”, de Alex Văsieș
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012
Puține cuvinte despre autor, Alex Văsieș, aflate din interiorul cărții: ”Alex Văsieș s-a născut la Bistrița, în 1993. A făcut cîteva sporturi și a terminat liceul. A scris cîteva poezii. A acceptat o soră. După 19 ani, s-a mutat la Cluj.” Poezia lui este una plină de metafore și de înțelesuri greu de pătruns (cel puțin pentru un cititor neobișnuit cu sensurile ascunse ale poeziei), așa că volumul lui Alex Văsieș nu a fost chiar pe placul meu. Am ales totuși trei poezii pentru a vi le prezenta și dvs.:
Tot mai des
înainte de strănut
mă gândesc la un soare proaspăt
deasupra capului
și îmi duc mâinile la fațăca să nu explodez
din prima pe covorul
roșu
unde nu de mult am întins o cămașăo pereche de blugi rupți în genunchi
două perechi de șosete
și un fular de lână
în jurul cuțitului
să nu dorm chiar singur.
Dublu-mixt
Când mă pregăteam să plec –
umbra copacului depășise banca,
partenerul meu gras traversa sectoare la limita decenței –,
două fete pe marginea fântânii.
Cea plinuță, cu șlapul spre jetul de apă,
privește cum cealaltă termină sticla de Fanta.
Ultimele picături pe bărbie, pe tricoul alb fără forme.
Se așază turcește, rămân la vedere puful întunecat
și linia feselor.
Blugii acoperă și descoperă cu fiecare zvâcnire.
Ca-ntr-un turneu de uzură mă-mping în partener,
să nu cedăm noi primii.
Fetele se apleacă să observe în apă.
Între blugi și bazin, forță de frecare.
Și e ca și cum ne-ar sufoca din afară, de după linia de fund,
două păsărele cu ritmul lor prăpădit.
Se ridică-n același timp –
cea cu sticla împinge fără să vrea gentuța în stomacul celeilalte.
Dau târcoale bazinului, pe vârfuri,
echilibristică pentru ultimul asalt.
Pleacă și mă urnesc și eu,
încercând să inspir cât mai mult.
Ca dup-o pastilă albastră, cât mai adânc și mai iute,
gata să cer îndurare.
Prelungiri
Stăm în căsuța noastră din vârful dealului,
cu ochii pe luptătorul preferat.
Nu zice niciunul, spargem semințe,
dar e tensiune – incursiunile sale pe flancurile bavareze
nu mai sunt cele din tinerețe.Mâine o să ne trezim de dimineață,
o să mâncăm cereale așteptând rezultatul semifinalei
pe care-am abandonat-o după 70 de minute – fără istorie,
doar tactică și intrări la limită, doar posesie și autobază.Apoi fitness, dincolo de masa pentru cafea;
maioul i se lipește, respirația accelerează, peste mobilier, către mine.
Mă ridic și o penetrez până-n capăt, privind ulicioara.
La sfârșit se-ntoarce și mă mușcă de ureche.
Nu trece nimeni, le-au înghețat primele răsaduri,
e liniște-n căsuța noastră, unde face ea mișcare
ca să nu răcească.După-masă aranjez în curte, mă-nvârt pe lângă șură
și mătur mucurile de țigară.
Țigla e deranjată.
Dacă iese soarele, tot satul va urca pe ulicioară,
vor vedea ce nu muncim.
Albinele au roit, și dacă se mai întâmplă o dată
salut fonduri după controlul preliminar.
Seara, când intru-n casă în costumul de stupar,
se lipește de mine și o facem în prag, cu pantalonii pe vine,
și mă aprind cu fâșul ăla, casca îmi aburește după primele secunde.După un timp, ea nu face altceva decât să citească, apoi cu muzica mea.
Duminica ieșim pe scări și vedem cum se-adună lumea la biserică,
apoi punem dvd-ul cu Danemarca `92, sau Realul lui Puskas.
Adoarme cu un picior peste mine. Îmi strecor mâna-n boxerii ei,
fac cercuri până-și revine.Stăm în căsuța noastră și ne rugăm să se termine mai repede.
Mâine am meditații pentru BAC, ea o să rămână cu ochii pe ulicioară
și o să asculte muzica mea.
Ne rugăm să fluiere odată, e scorul bun pentru finală.
Să nu intre Gattuso la disperare, să nu-l rupă pe-al nostru.
