”Oceanul Sufletului”, de Rumi
Editura Herald, București, 2016
Traducere: Otto Starck
Studiu introductiv: Teodoru Ghiondea
Mawlana Jalal-Ud-Din Rumi a fost un poet persan din secolul al XIII-lea și un mistic sufi, fiind considerat unul dintre cei mai mari maeștri spirituali islamici. Născut în 1207 d.Hr.,a făcut parte dintr-o familie de teologi învățați și a folosit experiența vieții cotidiene pentru a descrie lumea spirituală. Poeziile sale au dobândit o popularitate mare în special în rândul vorbitorilor persani din Afganistan, Iran și Tadjikistan, dar multe dintre poemele sale au fost traduse în diferite limbi. Numit Jalaluddin Balkhi de persani, el a combinat până la perfecțiune gânditorul şi artistul, proslăvind iubirea divină, ghid spiritual al vieții sale, căutându-l pe Dumnezeu nu în afară, ci în sine însuşi.
Sufismul este recunoscut ca ”Misticism Islamic”, în care musulmanii caută dragostea și cunoașterea lui Dumnezeu (Mult-Iubitul) prin intermediul unor experiențe personale și are ca țintă uniunea mistică și directa comunicare cu realitatea finală, este credința potrivit căreia cunoașterea directă a lui Dumnezeu, adevărul spiritual și realitatea finală pot fi atinse prin experiența subiectivă, ca intuiție sau înțelegere.
Iubirea pentru Dumnezeu
23. Slăvită fii, iubire! O lume te adastă.
Ești vraciul ce ne scapă de orișice năpastă.
25. Doar prin Iubire-ajuns-a un trup de lut la cer
și-a prins să dănțuiască și muntele stingher.
30. Iubitul este totul și-n văl ce ce iubește.
E viu doar îndragostitul și-i mort ce ce-ndrăgește. (pp. 44-45)
Scrierea lui Rumi nu este însă una profund orientală, ci una specială, o combinație între Est și Vest, el reușind să combine stările sobre cu cele extatice, imprenetrabilul și accesibilul, adresându-se oamenilor din culturi diferite, calea sa către universalitate fiind asigurată tocmai prin intermediul acestor abilități.
Rumi a fost discipol al lui Sayyed Burhan ud-Din Muhaqqiq Termazi, unul dintre elevii tatălui său și sub îndrumarea sa el a practicat sufismul și a acumulat multiple cunoștințe despre problemele spirituale, dar mai ales despre secretele lumii spirituale. După demisia lui Bahaduddin, în 1231, Rumi a moștenit poziția tatălui său și a devenit un profesor religios proeminent și a predicat în moscheile din Konya, astfel că până la 24 de ani era deja un învățat în toată puterea cuvântului în domeniul științei religioase.
În 1273, după moartea profeului, discipolii săi fondează Ordinul Malevi, care își îndelinește ritualul dhikr (act de rugăciune) sub forma unui „dans” și a unei ceremonii muzicale, cunoscută sub numele de Sama, care implică învârtirea, de unde și numele ordinului. Sama reprezintă o călătorie mistică a ascensiunii spirituale a omului prin minte și iubire față de Mult-iubit. Privind spre adevăr, omul crește prin iubire, găsește adevărul și poate realiza uniunea cu Mult-Iubitul, spre care tinde de la început. Muzica sacră este un suport în contemplație, principala sa calitate fiind de a ilumina.
Râvnind unicitatea
3095. Tărâmu-nchipuirii mai strâmt c-al neființei.
de-aceea-nchipuirea -i zivor al suferinței.
3096. Mai strâmtă e ființa decât închuirea,
și lumii îi rămâne atunci doar arcuirea. (pg. 142)
De asemenea, maeștrii sufi recurgeau și la însingurare sau retragere, pe perioade de timp diferite, având același scop. Procesul însă nu are calitate extatică, nu este vorba despre un extaz, ci este enstatic, imploziv, notează în prefața volumului Oceanul Sufletului, Teodoru Ghiondea. Ceea ce se întâmplă cu practicantul în cazul retragerii este o concentrare a tehnicii spirituale într-o triplă incintă: prima este cea a camerei, a doua este cea a corpului, cea de-a treia este inima spirituală, în care se va produce identificarea cu Domnul său, continuă acesta.
Leul și iepurele
910. Deși din fire aprig, nu te sfădi cu Soarta,
ca nu cumva alt-dată chiar ea să-nceapă cearta.
911. De stai ca stârvu-n fața poruncilor divine,
stăpânul aurorei nu va lovi în tine. (pg. 75)975. Te străduiește până la capatu-unei vieți,
pe calea străbătură de sfinți și de profeți!
976. Strădania nu-i lupta-mpotriva noastrei sorți.
impusă e de soarta ce trebuie s-o suporți. (pg. 79)Vraja divină
1391. Hei Strajă, unde este-al palatului portal,
să-mi las acolo sacii și-n grajd truditul cal?
1392. Răspunsu-i-se-atunci: ”Omar n-are palat,
căci pentru el palatul e duhul luminat.
1393. Deși-i emir și faima i-a tot crescut cu anii,
el stă într-o colibă, așa ca toți sărmanii.
1394. Cum ai putea palatu-i să-l vezi într-adevăr,
când inima ta are în ochi un fir de păr?
1395. O, curăță-l debgrabă de orice murdării,
și doar atunci palatu-i îl vei putea privi.
1396. De sufletul ți-l cureți de orișice dorinți,
putea-vei pe cel Veșnic în preajma ta să-l simți.
1406. Doar văz de fapt e omul, iar restu-i trup hulit.
Și văz înseamnă numai să-l vezi pe Cel Iubit. (pp. 95/96)
Sama este însoțită de invocație, de dhikr – amintirea lui Dumnezeu, dar și de rugăciune, acesta fiind drumul cel mai scurt de a te apropia de Domnul. Prin acest act se realizează și transformarea naturii umane în realitate existențială care își poate depăși condiția și se poate apropia de divin. De fapt, se poate reapropia, pentru a redeveni ce a fost, ființă cerească, aidoma Mult-Iubitului.
Cântecul naiului
2. De când am fost din trestii tăiat, le ascult chemarea.
Bărbatul și femeia îmi jeluiesc plânsoarea.
3. Vreau inimi sfășiate de gheara despărțirii,
Pe rând să le dezvălui durerle tânjirii.
4. Cui i-a fost dat departe de matca lui să stea,
Râvnește doar la clipa unirii lui cu ea. (pg. 41)
Colecție de poeme în versuri și fabule cu tâlc, Oceanul Sufletului este un îndemn blând la smerenie, la introspecție și la căutarea divinului. De o frumusețe aparte, scrierile lui Rumi are darul a liniști, întreabă fără presiune și povestesc despre viața care trebuie trăită dincolo de componenta materială, fizică, despre pacea cu sine și căutarea echilibrului interior. Moartea însăși este trezire, parte și continuare a vieții. Și nu, răspunsurile nu vin de la maestrul Rumi, ci trebuie găsite de fiecare în parte, prin scufundarea în propriul Ocean al Sufletului.
970. De cine fugi? De tine? Ar fi cu neputință.
De cine fugi? De Domnul? O, ce nesăbuință! (pg. 168)
Ulciorul Inimii
987. Pe ape se tot duce ulciorul închis bine,
Căci aerul ce-l umple despura îl menține.
988. De vântul pustirii lăuntrul de ți-e plin,
Pe fața apei lumii, tihnit pluti-vei lin.
989. De-ar fi ca-ntreaga lume s-o ai în stăpânire,
vezi, inima ți-ar sune că n-are prețuire.
990. Tu inima ți-o închide, pecetluind-o bine,
Și umple-o doar cu boarea cunoașterii divine. (pg. 169)
