”De unde stau eu pot vedea cerul”, de Ioana Duță
Editura Adenium, Iași, 2014, 80 p.
Volumul de debut al Ioanei Duță caută un loc în lume, la modul geografic (Timișoara, strada Apateu, să fim mai preciși) și o face cu suficientă autoironie ca să fie poetică:
nu se aude decât sunetul roților de tren,
dar nu mă grăbesc,
se știe că la noi trenurile au întârziere mare.
În lumea trenurilor ce unesc destine și orașe („în fiecare an de zăpada mieilor / te urci în tren și te duci acasă / și-mi aduci de acolo de pe pervazul casei tale / din ploiești frunze cu care să-mi lipesc ochii”) se trăiește totuși încet, defazat; distanța parcursă cu trenul înseamnă timp irosit în secolul de astăzi al distrugerii distanțelor. Se adaugă scrisori sau bilete expediate sau lăsate în lume, ca tot atâtea semne pentru cine știe să interpreteze, și chiar și înregistrări de muzică clasică, invocate ici și colo, pentru o lume apusă nu de prea multă vreme, pentru o atmosferă de tip retro, ce creează tensiune pentru personajul eului.
Poeme sub semnul privirii, al imaginii (cu elemente de tip șocant, posibile proiecții ale eului: baba ce doarme pe un pian, omul căruia i se poate citi pe chelie harta României mari) pe care acest eu (prezent încă din titlul volumului) e dornic să le transmită. Numai că ceva s-a defectat în mod iremediabil, eul este prins în lumea trenurilor și a biletelor, comunică de parcă ar arunca sticle cu mesaje în oceane. Unul dintre acestea este și volumul de față, pe care cititorul se poate considera norocos că l-a găsit, așa cum îi demonstrează și acest „noi”, suficient de ironic prin invocarea derizoriului reprezentat de câinii comunitari:
nimeni nu va ști că
noi avem o arteră care circulă invers,
că putem citi de la stânga la dreapta
nedreptatea
doar atunci când noaptea câinii își caută perechea
Având pe alocuri urme goliardice (cu permise de bibliotecă și amfiteatre), de unde autoarea privește și se îndoiește într-o poezie eminamente intelectuală, clară și infernal de tristă, ca o „babă”, după cum spune autoarea.
Puteți cumpăra cartea: Editura Adenium/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.
”Cusături”, de Doina Ioanid
Editura Cartea Românească, București, 2014, 56 p.
Povestea vieții are întotdeauna coerență, și aici se uită cu încrâncenare Doina Ioanid, la povestea propriei vieți, într-o combinație de tip pasiență, alternând imaginile din copilărie, de tip rural, cu cele dintr-un prezent bucureștoid, cu taximetriști nebuni și oameni apatici.
Pornind de la jocul de fetiță al cusutului, de la educația pe care o primește o fetiță la un moment dat (ea trebuie să coasă, să fie casnică șamd), Doina Ioanid refuză sau cel puțin își dă seama că a refuzat întodeauna o anumită condiție a feminității (E vremea să porți cercei, se numea un volum mai de demult al autoarei); este lupta pe care o poartă cu „femeile-toporișcă” (ele își fac diferite coliere din ciocuri de păsări cântătoare), veritabile mame constrângătoare, versiune primară și agresivă a feminității.
Este povestea dintotdeuna pe care o spune Doina Ioanid (Duduca de marțipan, numele primului său volum, din 2000), cu același personaj-prieten și alter-ego, Mary, ca în volumul de debut, ce încearcă să fixeze un illo tempore de care oricine are nevoie. Astfel, la capătul unui drum liric, concluzia e optimistă (cel puțin în primă instanță): „Am supraviețuit. Sînt o supraviețuitoare. Cu cicatricele mele, printre care cresc păpădii, cu ridurile mele ca niște râuri ascunse. Am supraviețuit.”, după care, imediat, vine întrebarea devastatoare, de tip deșertăciunea deșertăciunilor: „Dar ce naiba înseamnă asta?”
Imboldul necesar pentru a citi Cusăturile, pentru a înțelegere munca unei țesătoare, complexă imagine a scrisului (a textului), în care poezia aceasta se inserează prin notele sale specifice.
Puteți cumpăra cartea: Editura Cartea Românească/Elefant.ro/Libris.ro.
”Inima dată la maximum”, de Ania Vilal
Editura Tracus Arte, București, 2013, 82 p.
În al doilea volum al autoarei, după Eu, mama mare și tu (2011), este evidentă o apropiere de marile experiențe ale vieții, pe care, din perspectivă evident sentimentală (după cum o arată și titlul) eul le aduce în operă, cu mai multă sau mai puțină convingere. Deși uneori discursul sucombă în jocuri de cuvinte (simpla înlocuire a inițialei unor cuvinte, generând astfel noi forme, noi cuvinte), e de apreciat năzuința către sinceritate, pusă de-a dreptul sub semnul lui Camus, ce oferă un motto pentru acest volum, din La Chute.
Ironică sau nu, într-un poem autoarea se prezintă: „sunt sinceră şi caldă tare-tare. /
poţi să mă strângi în braţe”. Ici și colo ni se dezvăluie „sursa de inspirație” a poemelor, de pildă un articol dintr-un număr din National Geographic. Precizie chirugicală, greu de egalat, ce poate fi exploatată cu folos de amatorii de aplicații.
Puteți cumpăra cartea: E-book.
”Fața tandră a infernului”, de Cristina Cîrnicianu
Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014, 126 p.
Sub ilustrații și cu imaginea de pe coperta de Paul Hitter, un expresiv artist româno-german, Cristina Cîrnicianu își lansează durele cicluri de poeme care compun Fața tandră a infernului: „Morții mei”, „Literoscop”, „Test de luciditate”, „Om și mai cum” (poeme în proză, cu o evidentă patină suprarealistă ce le dă coerență).
Este de fapt un volum-călătorie, o coborîre în imaginarul unui eu, similară în fond (lasă autoarea să se înțeleagă) cu o descindere în infern. A-l cunoaște pe celălalt este o acțiune infernală? Par să confirme acest lucru Baudelaire sau Dostoievski, portrete de Paul Hitter ce gardează un ciclu sau altul de poeme.
Dincolo de evidenta apetență morală (Cristina Cîrcianu are repere de acest fel, ce o diferențiază radical de tendința imanentă majoră a poeziei de azi), se deschide o lume alcătuită din sînge și spital, cu deschideri de transcendent, precum în orice infirmerie de la Arghezi încoace.
Poeta își semnează poemele cu cîte o metaforă din zona ambiguității, ca un pictor sau un regizor care se inserează în lumea sa; un exemplu este metafora vișinelor, a infinitei serii simbolice, de la flori de cireș, la fructele tari sau moi, în soare sau ploaie. Altădată asistăm la anamneza unei copilării rurale, în mijlocul naturii, elogiu al vegetalului, al vieții nediferențiate.
Următorul pas, extragerea din această lume, prin metafore ale eviscerării: în spital, sau într-o banală bucătărie; firește că amintirea devine o altă eviscerare, ce capătă o dimensiune specială cu „bătrânul feldmareșal”, piruete ale elefanților, invazii de melci, lanuri de lalele. Sau prin decorporalizări, trecerea dintr-o lume în alta, sub spectrul banalului, al simplei treziri într-o nouă zi, într-o nouă dimineață, în același alt apartament, în același alt așternut.
Cîștigătorul unui concurs pus sub semnul lui Mircea Ivănescu, la inițiativa poetului Adrian Suciu și a asociației sale, „Direcția 9”, volumul arată o voce autentică, cu deliruri promițătoare pentru direcția poeziei noastre; o primă confirmare: imagismul lui Paul Hitter, prim „comentator” al acestui volum.
