”O sută cincizeci de mii la peluze”, de Diana Iepure
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Poezie”, Colecția „Prezent”, București, 2011, 80 p.
Ilustrații de Laurențiu Midvichi, prefață de Nora Iuga
Lumea (post)sovietică din Moldova este dominată de o serie de situații sau experiențe de tip social-poetic: fantasma bombei nucleare și a adăpostului antiatomic, războiul de la care se întoarce tatăl, cursurile de „istoria p.c.u.s.”, „zoia kosmodemianskaia a zilelor noastre”, cinematograful Moscova din Chișinău – iluzia că timpul nu trece, că totul este încremenit, bine stabilit, și numai un copil nu poate vedea (deocamdată) realitatea imuabilă. Acel copil este Diana Iepure, a cărei imaginație este pusă în scenă de desenele deliberat naive ale lui Laurențiu Midvichi, cunoscut artist al expresiei politice.
Se naște astfel o omogenitate pe care volumele de poezie contemporană de obicei nu o au (text / imagine), Midvichi insistând pe lumea concursului sau a entertainementului: stadioane, podiumuri, cupă, mingi, trompete, în opoziție cu sicrie și cruci (deși aceste obiecte funerare – inclusiv fanfarele! – pot fi parte a unui anumit tip de spectacol).
O sută cincizeci de mii la peluze este construit pe ideea spectacolului de tip grandios (pe un stadion, cu peluze), în stilul marilor manifestații comuniste din URSS sau din RSR, un spectacol grotesc (nu pot încăpea o sută cincizeci de mii de orice la nicio peluză a niciunui stadion), cu un preț uriaș: cei o sută cinzeci de mii nu sunt oameni sau spectatori, ci bani, prețul într-o monedă neștiută al unor bilete („iar de-o vrea să ne vadă cineva / cu tot dinadinsul / să le vindem bilete / de-o sută cincizeci de mii / la peluze”). Este așadar un spectacol intim, la care cititorul este invitat (dacă are banii ăia), iar cititorul este foarte posibil să fie chiar autoarea, un spectacol așadar intim, de uz personal, care face uneori incomprehensibil textul.
La această ilizibilitate pe care de altminteri mizează și autoarea contribuie și dialectul „basa” (basarabean), care, pentru necunoscători, face greu de înțeles mesajul: bosea, seliodkă, minzdarv sssr preduprejdaet, nauka i jizni, diteacii svit, combinații de rusă cu română.
Oricum, lumea peluzelor avertizează: aici e locul unde se strâng galeriile echipelor de fotbal, locul hooliganilor sau al proletarilor amatori de matchuri, un loc așadar marginal, pe care poeta îl dorește și la care aspiră, pentru că este cel mai firesc pentru aspirațiile ei.
Spiritul autohton (românesc) domnește în aceste poeme de atmosferă sau de „stadion”: lumea care bea și petrece („hore și sârbe”) după vreo înmormântare, convivialitatea morților (prezențe nedezmințite în viața reală), un triunghi geografic cuprins între Nistru (Cosăuți), Chișinău și București (sugerat de trenul „Prietenia”), un uriaș stadion până la urmă.
Independența („nu fac parte din nicio generație / mă doare-n cot / de generații / auziți voi / cum în cimitir / se înroșesc oasele / morților mei / de rușine”), precum și conștiința efemerității (prinsă într-un motto de Alexandru Mușina: „Cu noi ce se întâmplă? Cine va ține / Minte numele noastre? Și ajunși / Dincolo, milioane de ani, ce vom povesti?”) sunt calitățile incontestabile ale poeziei Dianei Iepure.
