”Inevitabil”, de Andrei Doboș
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Poezie”, Colecția „Prezent”, București, 2011, 64 p.
Reluarea unor teme și poeme din „carnetul” Apă tulbure, antifoane etc. (2009), precedentul volum al lui Andrei Doboș, este o realitate în acest volum, precum și păstrarea editorului: același Un Cristian în colecția de tip underground (fără ISBN), în 2009, acum, oficializat cumva, după cum indică numele colecției editoriale, „Prezent”, din seria de „Poezie” a Editurii Casa de Pariuri Literare.
Cu un motto din marele romantic William Blake, al treilea volum de poezie al autorului continuă decupajul de tip suprarealist arătat până acum ; eul poetic este cuprins între extreme livrești: citește lucrări clasice sau cel puțin așa pare, atunci când menționează De rerum… (un titlu complet fiind probabil De rerum natura), respectiv lumea din Dunele lui Frank Herbert (personajul Bene Gesserit).
Același tip de alternanță avem în momentul în care o propoziție de sorginte tradiționalist-interbelică („Clopotele cheamă la utrenie”) este placată pe o realitate urbană anodină, cu „ țiganii cu căruțul”, cu „pici” care joacă mingea în parc sau poate fumează – totul în numele unui peisaj urban, dintre blocuri.
Umorul lui Andrei Doboș este necruțător, atunci când își aduce în scenă personajele, cum ar fi un pocăit de 90 de ani ce ridică tonul, o profesoară ce profețește cum vor ajunge unii sau alții după douăzeci de ani; acest umor capătă amploare când poetul se aduce pe sine în scenă: e vorba de personajul Andrei și de reveriile și decupajele sale din realitate, cum ar fi „capul tigrului, cu mustățile lui lungi, cu botul lui umed / [ce] umple de tot încăperea” ce sperie copiii „care se jucau în curte” (Coada)
Având proprietatea de a observa ceea ce este insesizabil și poate grotesc („albina de balegă”, fugară apariție), poezia lui Doboș dă sentințe de un umor de calitate, cum avem în acest portret al locului de baștină, tandru și derizoriu: „Unde e soarele roșu acolo e Cluj. / Cluj din nămol sărat – Face bine / la ceva” (din Peisaje).
Poetul e calm, acceptă acest derizoriu cu nuanțe comice („Las omul-reptilă să fie omul-reptilă”, scrie în Jurnal), și acest lucru îi asigură superioritatea printre congenerii mizerabiliști care se iau la luptă cu respingătoarea lume.
