”Mașina lumii și alte poeme”, de Carlos Drummond de Andrade
Editura Humanitas, cu sprijinul Ministerului Culturii din Brazilia, Colecția „Poezia”, București, 2012, 240 p.
Antologie, traducere din portugheză, prefață, tabel cronologic și note de Dinu Flămând
Carlos Drummond de Andrade (1902-1987) este unul dintre numele importante ale culturii poetice braziliene, alături de Augusto de Campos sau Oswald de Andrade.
Cele 20 de volume antologate aici sunt redate în interiorul cărții fără pauze, fără a se consemna titlul, astfel încât Mașina lumii… creează o singură operă, sugestie și nostalgie a unitarului, a întregului, pe care le transmite astfel, insidios la modul frumos, poetul și traducătorul Dinu Flămând, reputat specialist în cultura poetică lusitană. Carlos Drummond de Andrade este urmărit, în acest volum de la începuturile avangardiste, provocatoare, la erotizarea matură, din volumul postum Amorul natural, iar volumul se încheie, deloc întâmplător, cu poemul despre Pessoa și heteronimele sale (Numeroasa identitate a poetului), ce implică și o diferență între multiplele fețe ale culturii portugheze și identitatea braziliană, diferență pe care Andrade a căutat-o cu tenacitate.
Andrade scrie o poezie de tip filozofic, așa cum o demonstrează poemul ce dă titlul culegerii, Mașina lumii: o totală revelație ce se oferă poetului (însăși mașina lumii), dar pentru care acesta este prea obosit și indiferent ca să-i sesizeze funcționalitatea, ba chiar o respinge, iar „mașina lumii, pe care o respinsesem, // se îndepărtă pe tăcute socotind și resocotind, / în timp ce eu, măsurând marea pierdere, / continuam să pășesc, balansându-mi mâinile”.
Sensuri complexe ale condiției umane, ce înlătură sistematic revelația în favoarea unei imanențe îndoielnice, dar și exaltare a acestei condiții, ce respinge mașinismul, butaforia pe care o presupune orice tehnologie; astfel, poemul de la jumătatea secolului trecut este o excelentă parafază a lumii noastre de azi (în fond, una și aceeași de-a lungul modernității), în care se poate citi fireasca excedare a omului în fața „mașinii”.
Precum orice modernist, Andrade este animat de un vitalism profund; se vede în Rio, Portretul unui oraș: „portocală cu cinzeci de savori diferite / (unele amare, de ce nu?)”, unde apare inclusiv imaginea unui Favelariu național, eternul oraș al favelelor, al cartierelor sărăcăcioase, ce pulsează și au capacitatea să procreeze, așa cum o arată faimosul sincretism afro-brazilian, creștino-totemic, cu divinitățile sale deopotrivă africane și catolice. Din această imagine particulară, Andrade deduce un specific social al timpului nostru, universalizat prin favele sau bidonville, witch-town și multe altele sinonime pentru aceeași realitate stânjenitoare
Poetul nu se oprește la această dimensiune, văzând și Rio în floare de ianuarie, cu „argintata acacia”, „mimoza cea de zăpadă”, „florile roz de laur”, „lila de manacá”, „ipê”, „roșia apariție / a cerceilor-de-prințesă”; peste toate, o necunoscută floare, ce ar avea nume diverse („lumânarea Maicei-Precista”, „a lui Iemanjá”, zeul african cu atribute cristice, „candela purității”, „lanțetă”, „baionetă spaniolă”), dar pe care nimeni nu o poate recunoaște, identifica exact.
Aceeași universalizare a imaginii artistice, de la favela acaparantă a poeziei, la necunoscuta floare a poeziei.
O calitate a poeziei lui Andrade este adaptarea ei, faptul că nu a rămas cantonat într-o singură formulă; dintre cachaça (alcoolul din trestie de zahăr, băutura națională braziliană), frunze de taioba din care se poate bea (Explicație) și nelipsitul futebol, specific portughez, și un strop de mândrie, se ivește floarea care se naște în mijlocul asfaltului, pe o arteră aglomerată a orașului (Floarea și greața), metaforă a poeziei, pentru că a străpuns asfaltul.
Un poet al esențelor și aromelor, pentru cititorii căruia Brazilia devine centrul universului, pentru că „O stradă începe în Itabira și se termină-n inima mea. / Trec pe ea părinții mei, unchii mei, negresa care m-a crescut” (Americă); și aici rezidă personaje precum Chaplin (Cântec pentru omul din popor Charlie Chaplin),
„Ești condamnat să îmbraci negrul. Pantalonul tău
se confundă cu beznă. Pantofii tăi
scâlciați, în întunericul de pe stradă,
sunt niște ciuperci nocturne. Iar ceea ce seamănă cu o pălărie,
soare negru, le acoperă pe toate, lipsit de raze.
(…)
Ai reușit să mai mănânci o dată: viața-i frumoasă”
Un popas printr-o operă unitară, ce nu se sfiește de invenții lexicale, cum este Boutimp, titlul unui volum, imagine ironică a trecerii implacabile: „viața nu e lentă. Viața-i ritm / ca ritmul boului și-al omului” (Mersul).
În acest univers, un salut românesc, prin „A kiss, un Baiser, un Bacio”, poem dedicat, printr-un joc de cuvinte, poetului Ștefan Baciu, globe-trotter stabilit la Rio, apoi la Hawai, profesor la Universitatea din Honolulu; este o legătură braziliano-românească, filtrată prin „Poezia: ultimă redută”, pe care Andrade o concepe ca un omagiu pentru Ștefan Baciu, la momentul despărțirii, când poetul de origine brașoveană alesese un alt țărm, mai exotic, dar la fel de poetic.
Contraponderea necesară din punct de vedere valoric pentru un Coelho, la nivelul prezenței în spațiul cultural românesc, Carlos Drummond de Andrade exprimă profunzimea artistică a unui țărm mereu surprinzător.
