”Unde luna acoperă țărâna”, de Eva Precub
Editura Karth, București, 2014, 74 p.
Nora Iuga, Virgil Mazilescu, Claudiu Komartin, Octavian Soviany, mottouri și eminențe pentru Eva Precub, pe care le răspândește de-a lungul unei păduri întunecoase în speranța că va mai găsi drumul de întoarcere. Dar volumul unde luna acoperă țărâna confirmă o dată în plus că nimeni nu se poate întoarce de dincolo, nici măcar pentru a ne spune ce ne așteaptă cu adevărat; așa că autoarea fantasmează în sensul real al cuvântului: „am fost martora morții tale / ai fost martorul morții mele” (nunta).
Se naște astfel o poezie a corpului, a întinderii lui în cele patru zări, unde câmpul semnatic predominat e alcătuit din gropile altora, vată, monede umede pe pleoape, fluturele captiv agitând aripile / de pieptul tău ca un zid, coșul pieptului, sângele, corpul una cu salteaua, deceniu ș.a., o siguranță a teluricului, o arhaicitate sau un tradiționalism care exclud prezența purificatoare a focului.
În această lume totul se întoarce sau pleacă din pământ, prin (de)corporalizări succesive, până în epoca dragostei („acolo unde nu m-ai mângâiat / am putrezit deja” sau „cum ai putut să desprinzi atât de abrupt / oasele mele de oasele tale / din iubirea lor tacită / iliacele tale / coastele mele”). Violentă ciocnire a materiei cu spiritul, din care întotdeauna triumfă organicul, la modul literal.
Aici este poezia în care alienarea este investigată în toate ipostazele, de la disoluție în pământ sau în frig, la sanatoriu, pe teme și circumstanțe bacoviene, resuscitând goticul din imaginarul popular, cu acele carate în plus, care separă valoarea de nonvaloare sau impostură, Sepultura de Negură Bunget, pe A.E. Baconsky de Dumitru Popescu.
Nu întâmplător, pe ultima copertă, stă de veghe un alt semn, după două referințe „de palmares” (Medeea Iancu și Leonard Ancuța): recomandarea lui A.R. Deleanu, autorul Îmblinzitorului apelor: „Poezia Evei Precub e ca valurile tulburi și grele ale unui ocean de la capătul lumii. Un pas greșit și ai murit”. Numai că aici oricine a murit.
Față de volumul de debut, aici nu mai locuiește nimeni (2010), goticul a devenit mai pertinent, versurile mai scurte, mai sacadate, fără detalii de lamentație, astfel încât unde luna acoperă țărâna confirmă, până la următoarea reinventare, un stil și o semnătură.
Puteți cumpăra cartea: Editura Karth/Libris.ro.
”re.volver”, de Livia Ștefan
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Opera Prima”, București, 2012, 72 p.
O editură își confirmă valoarea prin numele noi pe care le lansează; Livia Ștefan este un bun exemplu pentru Editura Casa de Pariuri Literare, o voce autentică, ce reușește să depășească fracturismul și mizerabilismul decorative d’antan.
Locul predilect, pe seama căruia este construit volumul, este Giurgiul (orașul lui Sf. Gheorghe, învingătorul), pattern al notiței biografice: „Livia Ștefan s-a născut pe 17 octombrie 1982 în Giurgiu. A plecat din Giurgiu în 2007. Scrie și face fotografie”. Giurgiul ca oraș al provinciei, simbol al oricărei provincii, punct terminus, unde se poate muri (ca în poemul să treci prin giurgiu), loc al câinilor (faimoșii „câini din Giurgiu” din proverbe) ce ascultă poezii (o disprețuire a publicului, a receptorului?) și își duc și ei viața cum pot.
Pe harta orașului, alături de melancoliile lui Ion Vinea de la conacul de demult din Lunatecii și de înflăcăratele poeme ale unui Tudor Vianu, se situează și orașul Liviei Ștefan, loc al întoarcerii, așa cum anunță titlul. Pentru că totul se află în interior, orașul este purtat pas cu pas prin lume, își exhibă ghenele unde sunt devorați bebelușii, nelipsitele ștrudele care se scutură pe haine, spitalul și alte dezolări bacoviene.
Moartea, spre deosebire de poezie Evei Precub, este un final lipsit de transcendență: tatăl devine, în cele din urmă, „îngrășământ”, iar sfârșitul sfâșiatului personaj ce se expune poate fi oricând și oricum: la metrou, cântând șaraiman, când se pensează, înjurând, pe un scăunel (o să mor); o trimitere clară spre cultura pop (cum făcea și autoarea precedentă) de acum câțiva ani, când Paraziții aveau de asemenea preziceri fade pentru solemnul moment (când schimbi un bec, când ești pe tron etc).
re.volver, temă a întoarcerii în același oraș, permanent, în ciuda abandonării fizice a lui. O punere în abis a copilăriei, care ne însoțește peste tot, fie că ne place sau nu, cu greșelile sau bucuriile ei. Dar dacă această întoarcere este o sinucidere, așa cum sugerează gaura de pe coperta I ce iese prin a IV-a? O execuție ( a se vedea cagulele doamnelor ce așteaptă, prinse de ocupația lor favorită: cafeaua, o mâță, o muzică…), pe care autoarea (creatoare deopotrivă a coperții) o înscenează personalităților ei?
Patru cicluri de poeme (eșecul melancoliei, Zgomotele unei zile însorite, Secțiunea 3, poemele din giurgiu) / patru personaje pe copertă: cea care cântă, cea care așteaptă, cea care fumează și bea cafea, cea care mângâie o mâță. Acum povestea poate începe.
