”Jucăria mortului”, de Constantin Acosmei
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Poezie”, Colecția „Reeditări”, București, 2012, 144 p.
Ediția a IV-a, revăzută, prefață de Daniel Cristea-Enache
Autorul unui singur volum, aflat acum la a IV-a ediție (prima ediție: 1995), Constantin Acosmei alege o exprimare antipoetică, prin câte un sonet în „x” (unde toate cuvintele de la final de vers se opresc în crucea acestei consoane), ce deschide și închide volumul. Sonetul în „x” este de fapt o replică în registru minor al dezideratului mallarmean (sonetul terminat în „yx”); dar misterul este anulat, Acosmei nu are cuvinte rare, de felul lui ptyx, pe care Mallarmé recunoaște că l-a inventat (ceea ce nu a determinat exegeza să nu mai propună diferite interpretări).
Matrafox / ortodox / pix / chix față de Styx (ce apare totuși la poetul român) / onyx / Phoenix / misteriosul ptyx, iată nu doar o deosebire de temperament sau ambitus, ci și a vremurilor, a sensibilității poetice, care acum doar coboară.
Cu acest manifest Acomei se situează deci în afara poeziei de tip simbolico-metaforic întărind acestă separație prin semnul parantezelor, aplicat aproape oricărui poem: textele se află de fapt între paranteze, un soi de dorință a umilinței de tip existențial, pentru că paranteza suspendă, se face pasabilă, sugerează că există lucruri mai importante despre care se poate vorbi (scrie poezie). Or fi existînd, astfel Acosmei devine un minor prin vocație, autor al unei realități ce nu este decât un comentariu al alteia, nenumite, dar mai acute, mai evidente – încât nici nu mai trebuie numită.
Și, după toate parantezele și precauțiile, din mucegaiuri omenești în stilul debililor mintali (scoate degetele din urechi și le bagă în gură, într-un poem), puternicul strigăt al singurătății, al dramei. Un exemplu este exercițiul atroce al sinuciderii, practicat în genere de poeți, iar de Acosmei, folosind „ața de la papiotă”: o sinucidere cioraniană, o intrare mentală în actul sinuciderii și atît, neurmată de îndeplinirea efectivă a gestului; e de înțeles că în momentul „rămasului-bun” și al aruncării în gol, ața de la papiotă nu o să țină, iar sinucigașul se va vedea din nou pe podea.
Poemele lui Acosmei, căderi în gol cu final așteptat, ce mizează, chiar și pentru o clipă, pe suspendarea lumii printr-o simplă paranteză.
Puteți cumpăra cartea: Editura Casa de Pariuri Literare/Elefant.ro/E-book.
”Blues”, de Gelu Diaconu
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Poezie”, Colecția „Prezent”, București, 2013, 66 p.
Un alt poet, Gelu Diaconu, ocupă spațiul rămas liber al parantezelor, cu aplicație la titlurile poeziilor; se păstrează aceeași ambivalență (anulare și prezență) a textului, vizat în ceea ce ar putea avea mai persuasiv, identitatea.
De fapt, Blues este un volum-poem despre identitate (parantezele vizând, ca și la Acosmei, o dimensiune existențială), despre viața urmărită de la copilărie la o oarecare maturitate, în mod retrospectiv. Se cumulează astfel rebelii de pe vremea cealaltă (a lui Ceaușescu, după cum pronunță cu emfază poetul, nesărind nicio silabă a numelui de dictator), despre chiulurile, provocările și mizeriile lor. Pe scurt, promiscuități și ratare, analiza unei găști mai mult sau mai puțin unite (cu Marius, Călin, Florin, Ionel, Mircea și alții), anii lor de aur dintr-o Epocă de Aur, cum își numea Ceașcă vremea.
Se creează două tipuri de trecut, două identități: unul promițător (în opoziție cu un prezent degradat: alcool, boală, minciună), și, pe de altă parte, un trecut traumatizant (alcool, bătăi ale părinților), care proiectează îndoielie și dubiile spre aceeași întrebare, nerostită: unde sunt prietenii de altădată?
O identitate, o viață: de la o copilărie dominată de figuri castratoare, la gașca cu care băteau barurile și făceau lucruri interzise (de pildă, trafic de țigări), la prezentul anost, unde nu se mai poate afla decât un blues, o promisiune a unui timp care nu se mai poate întoarce.
Poeți din afara generațiilor „clasice”, Acosmei și Diaconu s-au afirmat cumva între / după „optzeciști” și „milenariști”, prinși într-un soi de paranteză a istoriei literare, care le conferă însă adevărata identitate.
