„Ora nevăzută”, de Alice Hoffman
Editura Trei, Colecţia Fiction Connection, Bucureşti, 2023
Traducere din limba engleză şi note de Elena Marcu
Uneori, când citeşti o carte e ca şi cum ai citi povestea propriei vieţi (p.5)
De când mă știu, am fost o mare iubitoare de povești. La început, mă bucuram din plin de orice minut în care părinții și bunicii deschideau cufărul fermecat al basmelor și legendelor pe care mi le istoriseau sau mi le citeau, cunoscători fiind ai acelor semne mari și mici cărora nu le descoperisem, încă, înțelesurile. Anii au trecut, iar atunci când ascultătorul a devenit la rându-i cititor, un vis demult rătăcit printre peripețiile copilăriei tindea să se îndrepte spre lumină, ca un răspuns binevenit al timpului. Explorându-i misterioasele înțelesuri, am descoperit nu numai cele ce au fost odată poveștile copilăriei mele, dar și altele, tot atât de pline de vrajă. Prin ele am înţeles că pentru a deveni călători spre tărâmul nemuritorului A fost odată nu presupune să deţinem cine ştie ce puteri magice dobândite prin mijloace care pe unii ne-ar putea speria sau scandaliza prin supranaturalul lor. Fără îndoială, ceea ce trebuie să avem cu adevărat la îndemână este dragostea de a aduna în suflet toate acele vorbe frumoase și gânduri bune care, împletite în tainele poveștilor, vor răspândi în jurul nostru o lumină binefăcătoare. Iar atunci când ne vom îngădui să gustăm măcar câteva picături din elixirul magic al celor ce s-au scris anume pentru a fi descifrate la momentul rânduit, vom deveni, fără îndoială, purtătorii unor chei preţioase, menite să dechidă nu doar porţile încă ascunse ale lumii de astăzi, ci şi portalul greu al unui trecut pe care nu l-am trăit, dar căruia avem datoria de a-i reda dreptul la nemurire.
Şi cine poate să ştie dacă nu vom deveni la rândul nostru importanţi mesageri ai poveştilor, şi demni moştenitori ai celor care, odată ca niciodată, ne-au deschis porţile spre tărâmul cuvintelor purtătoare de frumos? Căci plonjând în tainele care conectează fiecare zi din viaţa noastră la un timp pe cât de greu de întrezărit cu privirea, pe atât de bogat în cuvinte purtătoare de linişte şi speranţă, ne vom înveşmânta, fără îndoială, în mantiile purtate, rând pe rând, de trei protagonişti porniţi într-o călătorie fantastică prin lumea cea creată din hârtie şi cerneală.
Fără vreo formulă magică enunţată în prealabil, suntem invitaţi să devenim martorii unor poveşti cutremurătoare, petrecute parcă la graniţa dintre lumi şi timpuri. Pentru început, o vom întâlni pe Ivy Jacob, o fată inteligentă şi o cititoare desăvârşită, care gustă încă de timpuriu din elixirul otrăvitor al unei iubiri trecătoare şi care, ca oricare altă fetiţă abandonată într-o lume haotică, părăseşte casa părintească, înţelegând că a venit vremea să dea singură piept cu destinul nemilos. Paşii o poartă către vestul statului Massachusetts, o regiune pe cât de sălbatică, pe atât de impregnată de un cult al iubirii pentru toţi cei aflaţi în nevoie. Atrasă în această arenă, Ivy soarbe cu nesaţ fiecare cuvânt rostit de Joel Davis, liderul manipulator care proclama, printre altele, că fiecare om trebuie să se elibereze de păcatele strămoşilor şi că singura formă de a vindeca răul provocat spiritului de rudele de sânge era să evadezi din relaţiile tradiţionale.
Iar atunci când statutul de soţie a acestuia capătă dimensiunile unui veritabil prizonierat într-un univers obtuz, unde toate cărţile scrise în lumea de afară erau considerate periculoase, o rază de lumină şi speranţă pare să se întrezărească. Poate deloc întâmplător, ivirea ei coincide cu momentul în care, într-o zi de primăvară înşelătoare, se naşte Mia Davis, cea plăsmuită la umbra unei idile dar care, puţin mai târziu, va deveni o desăvârşită moştenitoare a acestui destin scrijelit departe de mult visata lume a posibilităţilor şi a speranţei. Aşa se face că, la vârsta de cincisprezece ani, ochii Miei se deschid pentru totdeauna, luminaţi fiind de paginile unei cărţi. Descifrând fiecare taină ascunsă printre ele, fiica celei care odinioară, trăise în poveşti şi citise câte o carte pe zi ajunge să înţeleagă că lumea este mult mai mare decât cea prinsă între graniţele Comunităţii. Iar după ce va fi asistat, neputincioasă, la moartea mamei, va porni la un drum lung şi necunoscut, în care singura picătură de putere părea să vină din încredinţarea că fiecare întâmplare din viaţa omului aparţine unui plan nevăzut, dar foarte bine orânduit de Dumnezeu.
Anii au trecut, iar pe măsură ce viaţa Miei se zbătea între împlinirile prezentului şi zgomotele acelor timpuri străjuite de cărţile arse, de câmpurile pe care se muncea douăsprezece ore pe zi, de livezile care înfloreau toate în acelaşi timp şi mai ales de răul înveşmântat în mantii înşelătoare, fiecare descindere pe tărâmul poveştilor şi al cuvintelor alese părea că retrezeşte un vis arzător:
Înţelesese că, atunci când o carte îţi vorbea, voiai să îi răspunzi. În tot acest timp, purtase cu autorul o conversaţie unilaterală, deşi uneori îşi imagina care ar fi fost replica lui (…). Era cartea care o ţinuse în viaţă, cea care părea să spună povestea mamei sale, cea despre care îşi închipuise mereu că fusese scrisă pentru ea (…). Mia şi-a pus o dorinţă: să-l poată cunoaşte pe autorul care o salvase la fel de bine cum îi cunoştea cartea. (…) Tot ceea ce era şi avea să fie i se datora lui. Fără el n-ar fi existat (pp. 100, 124 şi 137).
Cu acest gând se încheie o primă parte. Iar ceea ce urmează o transformă pe Mia într-o adevărată exploratoare a acelui univers despre care ştia deja că este situat la vest de lună şi la est de soare, acolo unde fiecare carte ascunde o comoară, iar sub razele blânde ale iubirii nemuritoare, adevăratul sine pluteşte fără teamă, departe de vocile tăioase, privirile crunte şi magiile întunecate. Cu paşi repezi, ajungem la Salem, un legendar sălaş al vrăjitoarelor, dar mai ales locul unde îl vom întâlni pe Nathaniel Hawthorne cel care, mai înainte de a încrusta în destinul Miei diverse litere stacojii, a fost un simplu om, un spirit copleşit de tristeţe, lipsit de vanitate şi captiv într-o solitudine blestemată. La graniţa dintre întunericul lumii sale aglomerate şi negurile viselor, se plăsmuiau cuvinte despre mistere şi miracole ce se puteau întâmpla, despre ispăşire şi damnare. Şi din toate răzbătea glasul sfâşietor al celui care, în copilărie, privea pe fereastră o lume care părea de neatins, iar mai târziu a întrezărit în fiecare carte o plută care îl purta, nestigherită, pe orice mare, departe de acele săgeţi ale destinului care legau trecutul demn de pedepsit de un prezent tot atât de covârşitor, unde prezenţa scriitorului era adesea confundată cu aceea a unui oarecare visător, cuprins de nebunie şi delir.
Până într-o zi, când cele două drumuri se împletesc, la fel ca în oricare altă poveste în care timpurile sunt invitate să păşească împreună în aceeaşi arenă. Şi astfel, mâinile celui care, mai demult, găzduia în sufletul său spiritele fiecăreia dintre acele fiinţe umane imaginare pe care le înzestra cu viaţă, se prind cu putere de cele ale Miei, spiritul deopotrivă rănit şi inocent, venit dintr-o epocă în care oraşele sunt luminate şi poţi ajunge în celălalt capăt al lumii în câteva ore, străbătând văzduhul. Sfindând destinele, cei doi ajung să înţeleagă că nimic nu era înscris în piatră şi că nu toţi care îşi umplu buzunarele cu pietre se îneacă. Iar atunci când tot acest periplu printre întâmplările imposibile se va fi încheiat, fiecare, adăpostit de propriul timp vindecător, va da glas unei poveşti în care se spunea că, deşi nimic nu îţi era promis în această lume şi nimic nu dura, ceea ce conta cu adevărat rămânea al tău, scânteind în întuneric lângă tine. Căci dacă ştiam, poate, deja, că pe 16 martie 1850 a fost lansat în lume romanul Litera stacojie, vestind că sfârşitul unei poveşti este începutul alteia, vocea Miei se impune de asemenea ca un far călăuzitor printre luminile şi umbrele timpurilor, acolo unde norocul poate lua, la rândul lui, mai multe forme, ascuns fiind chiar printre paginile cărţilor:
Mia şi-ar fi dorit ca mama ei să poată vedea cât de frumos fusese acel loc înainte de a fi distrus de clădiri şi de hambare prost construite, de garduri din sârmă care îi ţineau înăuntru pe membrii Comunităţii şi interziceau acceasul altor oameni. Şi-ar fi dorit să-i poată mulţumi lui Ivy că o lăsase să intre în bibliotecă, că îi spusese poveşti în pădure, că îşi dorise mai mult pentru fiica sa. Acum Mia îşi dorea ca fiica ei să cunoască o lume în care să meargă la şcoală, să călătorească singură cu trenul, să străbată străzile oraşului în serile de vară şi să citească orice carte ar fi ales de pe rafturile unei biblioteci (p.267).
Puteți cumpăra cartea: Editura Trei/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.edituratrei.ro/, https://alicehoffman.com/, https://ancasicartile.ro/, https://ancazaharia.ro/)
