”Voyage au Pays des Ze-Ka”, de Julius Margolin
Le Bruit du Temps, 2010
Prima parte aici, a doua parte aici.
Chiar dacă Uniunea Sovietică se mândrea propagandistic cu eradicarea claselor sociale, niciunde altundeva în URSS inegalităţile sociale nu sunt mai mari decât în lagăre unde diferenţa între un bucătar şi un vulgar zek trimis în fiecare zi să taie copaci în pădure este mai mare că cea care separă un miliardar de un lustrugiu din New-York. Tinerii de 17-18 ani care ajungeau în Gulag se adaptau foarte rapid brutalităţii celor care dominau acea lume, devenind foarte rapid nişte sălbatici. „Cu anii, zek-i se obişnuiesc cu ritualul degradant al percheziţiilor şi inespectiilor, cu observarea neîntreruptă, cu Statul scotocind prin lenjerie şi gândurile sale, prin obiectele şi sufletul sau că şi cum ar fi vorba despre sertarul unei mese, întotdeauna deschis pentru controlul poliţienesc.”[1]
Remarcă şi antisemitismul care domnea în lagărele sovietice. Pe măsură ce condiţiile se înrăutăţeau şi problemele psihice pe care le dezvoltau deţinuţii chiar dacă păreau aparent normali. „Omul nu-şi poate păstra sănătatea sa mentală în suferinţă, fără să ştie de ce suferă. În caz contrar îşi pierde raţiunea sau echilibrul psihic Lagărele de reeducare prin muncă sunt fabrici gigantice, unice în lume care produc psihopaţi şi invalizi psihici”.[2] Margolin pune foarte mult accentul în analiza sa pe înţelegerea mecansimelor psihice la care era supus deţinutul, mult mai mult decât în celelalte mărturii analizate. Poate doar Varlam Şalamov şi Alexandr Soljeniţîn accentuează la fel de pregnant această dimensiune.
După 22 iunie 1941, având în vedere că lagărul şi întregul complex concentraţionar BBK se află în pensinula Karelia, aproape de linia frontului, dar şi pentru că trupele finlandeze au avansat destul de mult, ocupând chiar şi capitala Republicii Autonome Karelia, Petrozavodsk, deţinuţii au fost transferaţi către locuri mai sigure. Deţinuţii şi industria grea. În timpul transferului singura şansă a „occidentalilor” era să rămână uniţi, delicventii punând ochii pe orice lucru l-ar fi avut. Numai urletele occidentailor împiedicau asaltul delincvenţilor provocând intervenţia gărzilor care separau uneori cele două grupuri. Observă cum un grup de lituanieni, făcând parte din elita ţării, fusese arestat imediat după atacul german şi cum urma să fie asasinat încetul cu încetul în Gulag, o pradă foarte uşoară pentru urki. Pe jos spre Siberia de nord, câte 30 de kilometri pe zi. Observă peisajele rurale mizerabile, casele sărăcăcioase din Carelia Sovietică şi cum kolhoznicii le ofereau ouă şi lapte în schimbul pâinii. Margolin se amuză: „Ţăranii veneau pe drum şi ne cerşeau nouă, deţinuţilor, pâine. Ştiau că primim o raţie zilnică de 500 de grame- raţia de etapă. Inutil să te întrebi cum trăiau. Traversarea a zece, douăzeci, treizeci de sate ne-a oferit specacolul unei mizierii teribile, atroce pe care numai Moscova din Evul Mediu poate că a cunoscut-o.”
În timpul lungilor zile de marş forţat, i s-au furat nu numai valiza cu lenjerie primită din Pinsk, de la mama lui, dar până şi ochelarii fără de care vedea totul în ceaţă, doar pentru că ei să-i fie revânduţi ulterior pentru o pereche de şosete. După un marş de 500 de kilometri, lungul şarpe de deţinuţi a ajuns în zona concentraţionară de lângă portul Arhanghelsk, având însă norocul să fie oprit de un doctor evreu binevoitor în lagărul sanitar de la Krugliţa unde a rămas până în iulie 1944. Condiţiile de aici erau mult mai bune, nemaifiind nevoit să taie copaci. În acest lagăr sanitar a resimţit efectele războiului, raţiile alimentare fiind din ce în ce mai modeste. Margolin a încearcat să profite de pe urmă acordurilor Sikorski-Maiski între guvernul polonez în exil şi URSS care prevedeau amnistia cetăţenilor polonezi din Gulag, însă chiar dacă o parte din polonezii din lagăr au fost eliberaţi, alţii au fost păstraţi, împotriva oricărei logici. Administraţia sovietică l-a eludat, inventând că polonezii nu erau interesaţi de evrei, în plus, având rezidenţa britanică. Dacă până la izbucnirea războiului mai primea pachete de mâncare din Pinsk care-i mai îmbunătăţeau regimul alimentar, după a fost complet rupt şi singur în imensitatea Uniunii Sovietice. „În 1943 oamenii mureau în masă în lagărele NKVD. Nimeni nu era conştient de asta şi simplul fapt de a face aluzie la asta era considerat drept lipsa de respect şi curtoazie faţă de Rusia Sovietică.” Sapă gropi comune şi are prilejul să observe unde erau îngropaţi deţinuţii morţi de inaniţie. Fiecare lagăr de redresare prin muncă avea un cimitir comun unde erau duse cadavrele într-o singură cutie mare din lemn. După ce cadavrele erau descărcate cutia era dusă înapoi în lagăr. Dificultatea de a sapă gropile comune, terenul era infiltrat cu apă. În alte zone, în funcţie şi de situarea geografică, terenul era complet îngheţat zece-unsprezece luni pe an, cadavrele erau depozitate îngheţate în aşteptarea posibilităţii săpării unor gropi. Uneori se folosea dinamită sau chiar buldozerele trimise de americani după 1941, cum o atestă Varlam Şalamov.
A muncit şi la baia lagărului, fiind nevoit să o alimenteze cu apă, cărând până la 200 de găleţi pe zi, fapt ce-l epuizează complet, fiind în final declarat invalid/inapt de muncă. S-a oferit voluntar şi în noua Armata Poloneză Populară formată de generalul Berling în 1944, dar a fost declarat inapt de serviciul militar. Cum practica Gulagului prevedea o rotaţie susţinută şi continuă a deţinuţilor, şi Margolin a fost trimis către nord, iniţial credea către Vorkutalag de unde era sigur că nu va mai scapa viu. Nu rezistase el la tăiatul pădurilor, cum ar fi făcut-o în mine? Convoiul de deţinuţi transferaţi a ajuns în orăşelul Kotlas, sediul Kotlag, unde se află şi un lagăr de tranzit care aproviziona lagărele de muncă din întreagă zona Peciora, la sud de Vorkuta. La infirmeria din Kotlas i se mai dau doar trei luni de viaţă, ajungând în baracă cu bolnavii gravi, adevăraţi muribunzi (din cei 50 câţi erau la venirea iernii, până în primăvără muriseră 15) , unde a devenit infirmier de noapte. Remarcă convoaiele de femei germane care fuseseră direcţionate din Prusia Orientală către Vorkuta, dar şi lituanienii care mureau în număr mare: „Lună după lună, întins pe patul meu, uitat de întreagă lume, chiar şi de duşmani, observăm cum mor oamenii”[3] Evocă efectele distrofiei alimentare: organismul se umfla cu apă şi chiar dacă se operau săptămânal incizii în stomac pentru a se extrage apa, când un om atingea acest stadiu, moartea era sigură.
Margolin a fost eliberat în iulie 1945 spre marea sa surprindere, după ce termenul de ispăşire a sentinţei pedepsei sale de cinci ani a expirat, îmbrăcat în hainele pe care alţi deţinuţi i le-au făcut cadou s-a îndreptat către gara din Kotlas: „Aspectul meu dezvăluia clar de unde ieşeam, dar în privirile lor (ale populaţiei civile) nu era nici urmă de ostilitate. Mi-am dat seama mai târziu că în ciuda faptului că ruşii nu vorbesc niciodată de lagăre şi nu pun niciodată întrebări despre ele, arată foştilor deţinuţi un fel de simpatie. O atmosferă de compasiune, prudenţă şi nezgomotoasă înconjoară fiecare om care s-a întors din lagăre. Asta se explică cu uşurinţă: aproape fiecare persoană liberă are pe cineva apropiat într-un lagăr.”[4] Rămâne de analizat cât de mult a aprofundat Margolin acest fenomen având în vedere că nu a rămas prea mult timp în URSS. Alte surse (Şalamov care a trăit-o pe propria lui piele în propria lui familie, Soljeniţîn în Pavilionul canceroşilor sau Vitkovski care nu a fost deloc ajutat de prieteni după ce a ieşit vorbesc despre o cu totul altă atmosferă).
Ciudate sunt căile memoriei! Se pare că esenţială nu este neapărat rostirea adevărului, ci detalii legate de purtătorul lui, dar şi de momentul în care se rosteşte adevărul. Dacă lumea este pregătită să-l conştientizeze, să şi-l asume, să-l interiorizeze. Descrierile universului concentraţionar din cartea lui Julius Margolin nu sunt cu nimic mai prejos decât cele pe care le regăsim în „O zi din viaţă lui Ivan Denisovici” de Alexandr Soljeniţîn, apărută în 1963. „Omul se scufundă în lagăr precum un înecat în apă sărată a marii.”[5]„Doar hazardul m-a salvat de la moarte.” Margolin a avut zile nu numai pentru că a avut o pedeapsa mică, pentru că nu i-a fost prelungită automat sau nu i s-a inventat un nou proces cu o nouă condmanare, dar şi pentru că nu a ajuns în cercurile cele mai de jos ale infernului stalinist (Vorkuta, Kolima, Norilsk, Karaganda).
[1] Pag. 339.
[2] Pag. 552.
[3] Pag. 717.
[4] Pag. 735.
[5] Pag. 519.
