”Bushido – Codul Samurailor”, de Inazo Nitobé
Editura Herald, Colecția Scrieri inițiatice, București, 2016
Traducere de Constant Georgescu
În Japonia, ca și în Europa, apariția feudalismului a așezat clasa luptătorilor pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei sociale a vremii. Acești luptători, cunoscuți drept „bushi” sau „samurai”, se asemănau la nivel superficial cu cavalerii europeni, în sensul că ambele caste puneau mare preț pe relația stăpân – slujitor. Totuși, dacă în cazul cavalerilor era vorba, de cele mai multe ori, despre o relație de supunere stabilită contractual, loialitatea samurailor era animată de sentimente mult mai adânci. Legile nescrise pe care le urmau aceștia, grupate mai târziu sub numele de Bushido, nu reglementau doar conduita în luptă și societate, ci urmăreau, de fapt, un întreg mod de viață.
Termenul „Bushido” a apărut în secolul al XVII-lea, apariția sa fiind destul de târzie în comparație cu preceptele pe care le denumește, ele circulând deja la vremea respectivă, pe cale scrisă sau orală, de câteva sute de ani. Pătrunderea sa în Europa și în vocabularul comun al limbii japoneze s-a produs și mai târziu, în anul 1900, odată cu apariția cărții lui Inazo Nitobé, „Bushido: The Soul of Japan”. Cartea a fost tradusă în limba română la Editura Herald și se află în prezent la cea de-a patra ediție.
Așa cum anunță încă din titlu, Nitobé își propune să redea cititorilor ceea ce este mai autentic și mai pur din spiritul japonez. Așadar, acesta vorbește despre samurai, care, din punctul său de vedere, au avut un rol covârșitor în formarea statului nipon. Din perspectiva sa, învățăturile lor, cuprinse în codul Bushido, se regăsesc și astăzi în sufletele locuitorilor acestor meleaguri, iar cunoașterea lor reprezintă un pas necesar pentru înțelegerea culturii japoneze. Aceste învățături ocupă cea mai mare parte a cărții, fiind discutate într-un mod extrem de minuțios și nuanțat.
Studiul debutează cu fixarea categorică a faptului că instituția cavalerismului s-a regăsit și pe teritoriul nipon. De această instituție a Japoniei feudale leagă autorul conceptul de Bushido, prezentându-l ca fiind „codul principiilor morale pe care cavalerii erau obligați să le urmeze în Japonia”. Nitobé explică izvoarele profund religioase din care se trage Bushido, arătând că multe dintre preceptele sale sunt fie împrumutate din budism (supunerea liniștită în fața sorții), fie din șintoism (devotamentul față de suveran și dinastie). Totodată, în ceea ce privește doctrina strict morală, el îl consideră pe Confucius un alt izvor însemnat.
După explicarea în linii mari a codului și indicarea izvoarelor sale, autorul trece la analiza amănunțită a conținutului acestuia. Față de Lafcadio Hearn, un al veridic interpret al spiritului japonez, care plasa efemeritatea în centrul culturii nipone, Nitobé mizează, în analiza sa, mai mult pe devotamentul față de suveran. Pe lângă discutarea propriu-zisă a învățăturilor din cod, autorul se oprește deseori pentru a expune și, mai apoi, pentru a comenta unele critici venite dinspre continentul european cu privire la anumite precepte morale cultivate de poporul japonez. Comentariile sunt mereu echilibrate și obiective, autorul recunoscând, atunci când este cazul, unele defecte și exagerări strecurate printre aceste norme.
Cunoștințele în materie de istorie, literatură și filosofie europeană îi permit lui Nitobé o abordare multilaterală a subiectului. Nu de puține ori autorul reliefează asemănări între normele morale cuprinse în Bushido și învățătura creștină. Există și multe trimite la învățăturile unor filosofi europeni, în special la doctrina lui Platon (dialogul Criton), care este adesea invocată pentru similaritățile sale cu principiul din Bushido care reclamă devotament total față de stat și suveran.
Spre final, autorul discută și influența nefastă a codului Bushido asupra japonezilor, făcându-l vinovat de câteva defecte ale acestora: lipsa de pricepere a filosofiei abstracte, care are ca principală cauză marginalizarea educației metafizice sub regimul Bushido, preocuparea nefirească pentru onoare, care a dus deseori la gesturi necugetate și cultul exagerat al manierelor care absoarbe gândirea și creează automatisme.
