”De la Dacia Antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi”, de Lucian Boia
Editura Humanitas, București, 2018
Lucian Boia ne obișnuiește, în ultimii ani, cu cărți din ce în ce mai scurtă. În an centenar, a publicat deja două volume, primul dintre ele fiind cu caracter memorialistic – ”Cum am trecut prin comunist. Primul sfert de veac”, – iar al doilea, cel de față, tratează chiar tema devenirii României Mari, fiind o istorie ante și post-eveniment. Volumul are puțin peste 100 de pagini și poate fi citit cu ușurință în câteva ore, fiind mai mult un eseu, un soi de conferință în scris, prin care sunt explicate pe scurt câteva din teoriile autorului privind istoria românilor, dar și ideile acestuia cu privire la România prezentului și viitorului.
”Cea mai de seamă înfăptuire a românilor de-a lungul întregii lor istorii a fost însăși crearea României: un nume inexistent pe harta Europei până dincolo de mijlocul secolului al XIX-lea. Istoria, la un moment dat, și-a iuțit mersul; în numai câteva decenii, s-au alăturat, între aceleași hotare, toate ținuturile românești sau cu populație majoritar (uneori, numai parțial) românească: Moldova și Țara Românească, la 1859; Dobrogea, la 1878; Basarabia, Bucovina și Transilvania, la 1918. A fost rezultatul dorinței și acțiunii românilor, se înțelege, dar a fost, într-un sens mai larg, și ”meritul” istoriei, care a oferit, în câteva rânduri, un context cât se poate de favorabil realizării țelurilor naționale românești. Putem să ne imaginăm ”istorii paralele” care n-ar fi condus neapărat spre România sau spre România Mare. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost războiul Crimeii și ar fi lipsit sprijinul pe care Napoleon III l-a acordat unioniștilor? După ce anexaseră Basarabia, ar fi înghițit oare rușii întreaga Moldova? Dar fără Primul Război Mondial? Ce s-ar fi petrecut cu Austro-Ungaria și cu românii cuprinși între granițele dublei monarhii? Istoria nu e scrisă dinainte.” (pag. 7-8)
Acestea sunt rândurile care deschid propriu-zis volumul, care încearcă să explice (și să le demonteze, dacă este cazul) câteva dintre miturile pe care noi le-am învățat la școală sau din media. În primul rând, ceea ce este demn de reținut din rândurile de mai sus, dar și din întreg volumul, este că întregirea țării a fost mai degrabă rodul norocului decât a unei acțiuni concertate, deși au existat personalități care și-au dorit acest lucru de zeci de ani, deși au existat mici uniri, dar care nu au implicat niciodată numele România. De altfel, consideră Lucian Boia, spijinit din ce în ce mai mulți oameni, adevărata unire a românilor nu s-a efectuat la 1918, ci la 1859, când s-a petrecut unirea celor două principate – Moldova și Țara Românească – într-o țară a românilor numită România. Apoi, România a devenit și mai Mare, în anul 1918, după ce, pe rând, Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au contopit cu Vechiul Regat.
Dar să o luăm pe rând, pentru că istoricul român – după cum spune și titlul volumului – începe analiza de la Dacia antică, considerat de mulți un mit fondator, un fel de stat supercentralizat, aflat pe același spațiu ca România modernă, nu-i așa? Sunt citați, printre alții, daciști celebri precum Vasile Pârvan și Nicolae Densușianu, care susțin teza fondatoare, pentru a li se da cuvenita replică, respectiv faptul că pe acea vreme erau doar grupări tribale, departe de un stat centralizat, care nu au lăsat niciun fel de însemnări istorice:
”Dacii, ca și alte mituri românești, ajută la alinara complexelor de inferioritate, pe care românii le au din plin. Să-i așezi pe români la temelia civilizațiilor, asta chiar ar fi ridicol. Dar pe daci, pe niște daci legendari, de ce nu? Și cum dacii sunt de fapt români, și românii sunt daci… transferul de prestigiu se face de la sine în favoarea românilor.” (pag. 13)
Mai departe, avem teza continuității, la fel de controversată, deși există argumente de ambele părți (totuși, nu suntem nici daci, nici romani, ci alcătuirea poporului român a fost complexă, iar elementul slav este foarte important), apoi mitul unirii celor trei țări române sub conducerea lui Mihai Viteazul, care nu a utilizat niciodată cuvântul ”românesc” și nici măcar nu a fost menționat de Dimitrie Cantemir în lista domnitorilor Moldovei. Fiecare capitol este interesant prin amănuntele inedite pe care le oferă: meritul Imperiului Otoman în existența Principatelor și apoi a României; pierderea de putere și de influență a Moldovei după Mica Unire; lipsa de unitate și de omogenitate a populațiilor din teritoriul actualei Românii. Ba chiar, pune punctul pe i în privința dorinței de unire a românilor cu Moldova (sau a moldovenilor cu România):
”Republica Moldova se va uni cu România dacă și atunci când o majoritate de ”moldoveni” o vor dori. Dacă o vor dori. Deocamdată, ”unioniștii” sunt o minoritate, chiar printre vorbitorii de limba română. Și până la urmă, unde ar fi supărarea dacă am avea două state românești?” (pag. 67)
Istoricul Lucian Boia schimbă, spre final, registrul informației asumată istoric cu impresii personale asupra a ceea ce s-a întâmplat cu România după Mica și Marea Unire și, mai ales, în privința României contemporane nouă și lui, pe care o numește concret ca fiind o țară cu mai multe viteze. Nicicând nu a fost atât de expansiv și direct, nicicând nu s-a implicat atât de mult în privința prezentului și viitorului, cel puțin din ceea ce cunosc eu. El numește direct decidenții politici, vinovați pentru faptul că am ajuns, în multe clasamente, pe ultimul loc din Uniunea Europeană (cel mai mare număr de populație rurală; cele mai multe gospodării cu toaletă în fundul curții; noi suntem europenii ce citesc cel mai puțin; plus autostrăzi lipsă, plus doctorate plagiate, plus spitale inexistente sau insalubre). Niciun semn că am învățat ceva în ultimii 100 de ani. Așa că nici sărbătoarea asta a Centenarului nu este un motiv de fală, motivele adevărate ar fi putut exista dacă am fi avut politicieni responsabili:
”Adevărata sărbătoare a Centenarului României Mari s-ar fi cuvenit să scoată în evidență, pe lângă faptele memorabile ale trecutului, și poate în și mai mare măsură, acele înfăptuiri ale prezentului de natură să convingă pe orișicine că știm ce avem de făcut cu țara care ne-a fost lăsată moștenire. Ultimii ani au adus însă, din păcate, prea multe eșecuri și prea multă dezbinare.” (pag. 85)
Și foarte mulți politicieni corupți. Nimic mai adevărat.
